1990-2010. Capete înfierbântate în Valea Jiului

„În iunie 1990, la chemarea preşedintelui Ion Iliescu, minerii din Valea Jiului au venit la Bucureşti în frunte cu Miron Cozma şi au delanşat o serie de agresiuni şi violenţe împotriva intelectualilor bucureşteni”. Această frază este un loc comun şi un clişeu instalat în mentalul colectiv al intelectualilor români, al tinerilor care nu au trăit momentele respective, al multor cetăţeni ai Bucureştiului, dar şi al opiniei publice internaţionale.

Atât prin articolul de faţă cât şi prin participarea cu spectacolul Capete Înfierbântate. 13-15 iunie 1990 în Valea Jiului, vom încerca să nuanţăm şi să deconstruim acest loc comun.
Prima idee care trebuie nuanţată este cea a „venirii” minerilor, care nu s-a desfăşurat „spontan, ca reacţie a unui grup social cu conştinţă civică la dezordinea din ţară”, aşa cum a declarat în repetate rânduri Ion Iliescu, ci a fost organizată în cele mai mici amănunte chiar de Serviciul Român de Informaţii (SRI) şi de Guvernul României, cu concursul reprezentanţilor locali ai partidului de guvernământ, F.S.N. Argumentele pentru această variantă sunt foarte multe, de la faptul că Gelu Voican Voiculescu, consilier al primului-ministru, a plecat spre Valea Jiului să se ocupe personal de transportul minerilor, incă înainte să fi avut loc presupusa „atacare a televiziunii de către forţe cu caracter legionar”, la mărturia unui fost lider local al F.S.N., care confirmă că a organizat venirea minerilor la Bucureşti, în sprijinul lui Ion Iliescu şi până la implicarea angajaţilor SRI, inclusiv a directorului Virgil Măgureanu, în acţiunile minerilor în Bucureşti).

Odată stabilită această acţiune premeditată a statului român, vine firesc întrebarea: de ce minerii? Aici credem că motivele sunt de trei categorii. În primul rând, motivul cel mai des adus în discuţie, cel legat de specificul şi profilul de personalitate al celui care lucrează în mină. Lucrul într-un mediu abrutizant, extrem de periculos, în care după cum declară mulţi mineri „când intri nu ştii dacă vei mai vedea lumina zilei”, în condiţii foarte dificile (lipsa luminii naturale, spaţiul închis şi foarte strâmt, căldura etc.), îi face pe mineri să fie mai solidari şi uniţi decât alte grupuri de muncitori, dar şi mai uşor de manipulat, din cauza lipsei de educaţie şi a provenienţei majorităţii minerilor din medii sărace şi defavorizate. Deci mai potriviţi pentru o acţiune represivă violentă, de masă, în care la nevoie să joace rolul ţapului ispăşitor.
Cel de-al doilea motiv este unul istoric, care se leagă de revolta minerilor din 1977, când, protestând împotriva condiţiilor de lucru inumane şi a salariilor foarte mici, minerii l-au sechestrat pe ministrul minelor şi l-au chemat pe Nicolae Ceauşescu la negocieri. După acest episod, securitatea a acordat o atenţie deosebită acestui grup social din Valea Jiului şi a început să infiltreze agenţi printre mineri. Astfel că în iunie 1990, la doar şase luni după căderea regimului totalitar ceauşist, aceste structuri erau încă active şi au putut funcţiona ca agitatori, instigatori şi chiar coordonatori ai acţiunilor minerilor.
În sfârşit, cel de-al treilea motiv ţine de un joc politic caracteristic regimurilor totalitare, atât de dreapta, cât şi de stânga, şi anume asmuţirea unor grupuri sociale marginalizate împotriva altora, pentru a distrage atenţia de la problemele economice cu care se confruntă. Acelaşi model aplicat, desigur la scară largă, de Hitler cu stigmatizarea evreilor, romilor sau comuniştilor, acelaşi model aplicat de regimul opresiv comunist în România anilor ’50 cu stigmatizarea burgheziei, şi aplicat inclusiv în anul 2010 de regimul Sarkozy în Franţa prin expulzarea romilor. În iunie 1990 în România acest principiu de tipul „dezbină şi condu” s-a manifestat prin inocularea prin intermediul mas-media a ideii că motivul pentru care lucrurile nu merg bine în ţară sunt golanii şi bişniţarii care ocupă Piaţa Universităţii din Bucureşti. Astfel, minerilor, de fapt tuturor muncitorilor, le-a fost distrasă atenţia de la lipsa drepturilor şi sărăcie, şi îndreptată împotriva „forţelor anarhiste” din Bucureşti (este interesant faptul că în februarie 1990, liderii de sindicat ai minerilor îşi negociaseră o serie de drepturi, pe care Ion Iliescu personal promisese că le va acorda; acest lucru a facilitat solidarizarea minerilor cu noul regim, iar nerespectarea convenţiei a fost pretextul mineriadei din 1991).

O altă idee care trebuie nuanţată este cea care îi face pe mineri vinovaţi exclusivi pentru actele de violenţă din Bucureşti. Ori lucrurile nu au stat deloc aşa. Chiar dacă nu poate fi negată implicarea unora dintre mineri în bătăi, furturi, devastări, tâlhării şi chiar violuri, trebuie semnalate două lucruri. Primul, care ar trebui să fie de la sine înţeles, este acela că nu toţi minerii au venit la Bucureşti! Iar dintre minerii care au venit, nu toţi s-au dedat la astfel de acţiuni. Unii au venit din spirit de solidaritate, dar s-au dezis de acţiunile colegilor, alţii au venit pur şi simplu din curiozitate sau spirit de aventură (mulţi nu văzuseră niciodată Bucureştiul), iar alţii chiar au acţionat în contra colegilor lor violenţi şi pentru apărarea manifestanţilor. Cel de-al doilea fapt pe care oamenii nu îl ştiu, sau nu vor să îl recunoască, este acela că majoriteatea covârşitoare a acţiunilor ilegale din timpul represiunii din iunie 1990 au fost coordonate sau/şi executate de cadre din ministerul de interne şi securitate, jandarmi, poliţişti, soldaţi, deci de reprezentanţi ai statului român. Peste 1200 de arestări ilegale, 6 morţi prin împuşcare, cel puţin 6 violuri reclamate la unitatea militară de la Măgurele, devastarea sediilor partidelor de opoziţie şi altor organizaţii, sechestrarea unui număr de peste 1000 de civili în unităţi militare, distrugerea locuinţelor de romi din cartierele mărginaşe ale Bucureştiului, interzicerea ziarului România liberă, toate aceste acte i-au avut în prim-plan nu pe mineri, ci chiar pe reprezentanţii statului, pe cei care ar trebui să asigure protecţia cetăţenilor!

Toate aceste omisiuni intenţionate sau neînţelegeri ale fenomenelor din jurul represiunii din 13-15 iunie 1990 au dus în cele din urmă la stigmatizarea unei întregi categorii sociale – minerii, şi a unei întregi zone geografice – Valea Jiului. Termenul de miner a devenit sinonim inclusiv în limbajul uzual al multor români cu „huligan” sau „brută”, iar această generalizare dăunătoare a fost întreţinută chiar de mulţi intelectuali români (regizorul Lucian Pintilie îi numea la un moment dat „urangutani programabili la cerere”). Mai departe, termenul de „mineriadă” folosit pentru ceea ce a fost de fapt o represiune a statului român împotriva propriilor cetăţeni, s-a încetăţenit în opinia publică românească, şi a fost preluat în mediile internaţionale (de exemplu, pe site-ul Wikipedia/english găsim definiţia termenului de „Mineriad” în limba engleză!). Presa internaţională a difuzat peste tot imagini cu „minerii, uneltele lui Ion Iliescu împotriva democraţiei” iar presa şi liderii de opinie din România au continuat să îi blameze şi ridiculizeze pe mineri. Evoluţia ulterioară a lui Miron Cozma, celelalte „mineriade”, chiar situaţia hilară din campionatul românesc de fotbal, unde Jiul Petroşani ajunsese să câştige toate meciurile de pe teren propriu, sub ameninţarea cu bătaia arbitrilor şi echipei adverse, au perpetuat şi intărit preconcepţiile despre Valea Jiului. Minele s-au închis, investitorii străini şi autohtoni speriaţi de această imagine de „no man’s land”, au evitat zona, statul a ignorat problemele din Valea Jiului, sau a oferit soluţii de moment total nepractice (acordarea salariilor compensatorii pentru minerii disponibilizaţi), uitând că primii vinovaţi pentru căderea economică a zonei sunt chiar reprezentanţii statului român, care i-au manipulat şi aruncat pe mineri în derizoriul „mineriadei”.
Astfel, la 20 de ani după evenimentele din iunie 1990 se poate afirma cu convingere că a treia categorie de victime ale represiunii din 13-15 iunie 1990, pe lângă „intelectuali” şi „romi” au fost chiar minerii şi locuitorii Văii Jiului.

Participarea cu spectacolul de teatru documentar Capete Înfierbântate. 13-15 iunie 1990 urmat de o dezbatere publică în Petroşani, are ca obiective atât educarea şi informarea cetăţenilor din Valea Jiului în ce priveşte evenimentele, cât şi facilitarea posibilităţii de exprimare a opiniei unei comunităţi afectate de represiunea respectivă.