13-15 iunie 1990. Proiect de cercetare şi performare a istoriei recente.
joi, 7 iulie 2011
Valea Jiului Iunie / Iulie 2011. Documentare foto: Vlad Petri.
Petroşani / Petrila / Aninoasa / Lupeni / Vulcan / Uricani.
joi, 30 iunie 2011
luni, 27 iunie 2011
Locul de muncă al părinților
Alexandra – 12 ani
Locul de muncă al mamei mele este la piață. Culoarea pieței este portocaliu și gresia este maro cu alb. Taraba unde lucrează este plină de fructe și legume. Se aude zgomot de bani și calculatoarele. Acolo la piață vin foarte mulți oameni.
Alex – 9 ani
Părinții mei lucrează la o instituție publică și este confidențial locul de muncă.
Ana – 11 ani
La mama la muncă era multă mobilă. Ea făcea câteodată mobila. La mama la muncă erau scaune, birouri, canapele, mai multe lucruri decât ce v-am descris. Într-o zi de vară, căldura era foarte tare și eu am fost la mama la lucru. Acolo unde a lucrat mama erau multe păsărele, iar una avea și doi pui. Mama și acuma lucrează, dar nu tot acolo, mama acuma lucrează la o firmă – Basko Amigo. Acolo sunt bureți, ciuperci. Ei le ambalează și vine un tren și le duce la multe pizzerii, să facă pizza. Mama a mai lucrat la mobilă și, când era mai tânără, a lucrat la cinema. I-a plăcut mult să lucreze acolo. Am spus, am redat, v-am descris, am relatat și s-a terminat.
Claudia – 9 ani
La locul de muncă al mamei mele erau mese mari cu fețe de masă maro, femei îmbrăcate în șorț maro, multe camere cu pereți maro, jaluzele maro, multe mașini de cusut și mulți papuci. Mama mea lucra la cusut papuci.
Doris – 10 ani
Mama lucrează la grădiniță. Acolo, ea învață preșcolarii să numere și le spune mereu lucruri noi. Toată ziua, ea și copiii decupează, inventează și fac jocuri logice sau amuzante. Sala de clasă este foarte mare. Acolo are o căsuță cu bucătărie și două saltele. În clasă mai are și cuburi de construit, șine de tren, mașini, șosele, animale și păpuși. Îi place mult meseria ei.
Ionuț - 12 ani
Tata a lucrat în subteran la Exploatarea Minieră Petrila, ca electrician, la Sectorul 5. Am fost cu el la muncă să văd cum e. Chiar dacă nu mi-a plăcut, e o muncă grea. Cobori câțiva metri sub pământ cu un lift învelit în piatră. Tata trebuia să verifice instalațiile cu încă doi oameni, iar celălalt echipaj făcea săpături. Era urât fiindcă era frig, nu prea aveam lumină, decât niște lămpi, și pământul nu prea era solid. La mină e foarte greu pentru că minerii își riscă viața. La mina Petrila au avut loc multe explozii, ca cea de la mina Petrila, din 4 decembrie 2008. La E.M. Petrila, la sectorul 5, au murit atunci câțiva oameni, iar ceilalți au fost grav răniți. Și tata putea fi unul dintre ei, dacă nu ieșea la pensie.
Raul – 12 ani
Tatăl meu lucră la spălătorie și la el la muncă sunt foarte multe mașini și câteodată mai veneau și motoare și este și la vulcanizare și acolo la vulcanizare vin mașinile care au pană. Acolo este o mașină care ridică roata în sus și tata se bagă sub ea și o repară. Pe taică-miu îl cheamă tot Raul și are 32 de ani.
sâmbătă, 25 iunie 2011
”În mină e ca în iad...”
”În mină e ca în iad! Am auzit că e locul de pe pământ care seamănă cel mai bine cu iadul”. ”Să vedem dacă rezistați...”. ”Nu vă duc pe suitori că nu știu ce condiție fizică aveți și cum rezistați la înălțime”. ”Din mină știi când intri, dar nu știi dacă mai ieși”. ”când m-am angajat în prima zi în mină, a fost o pană de curent, n-a mai mers colivia și a trebuit să urc vreo două sute de metri pe scări verticale. Am făcut o febră de am stat o săptămână la pat. Am zis că nu mă mai întorc niciodată. Dar a trecut timpul și uite că după 15 ani tot la mină lucrez”. ”Aveți grijă, când vă urcați în colivie, să stați pe la mijloc. Uneori mai cade material de sus. Au fost și accidente mortale!”. ”Uitați-vă pe unde mergeți. Asta e prima regulă. Dacă călcați strâmb cine știe unde cădeți. Am avut și accidente mortale!”. ”Aveți grijă! Au fost și accidente mortale!”. Ultimele fraze, toate cu accidente mortale, sunt ale doamnei de la instructaj. Serioasă, severă și amabilă. La sfârșit ne urează succes la coborâre.
Întrăm la vestiare. Trei camere de baie, mari, curate, cu faianță și cabină de duș. camerele de schimb ale inginerilor. O fată drăguță care ne îndrumă: ”uitați hainele de schimb. La ieșire faceți și duș.”. Mă uit la haine. Pantaloni, geacă și vestă groasă îmblănită, toate albastre. O cămașă bej. Cizme de cauciuc. Ciorapi negri, vechi, subțiri. O pereche de chiloți bej, fără mâneci, cum n-am mai purtat din copilărie. Ne schimbăm toate hainele. Ne punem căști albe și le potrivim pe cap. Cizmele de cauciuc sunt destul de largi. Vlad și Mihaela își schimbă cizmele, cer numere mai mici. Pentru mine merg și astea. Ne luăm după inginerul care ne conduce. O ia înainte cu pas grăbit. Ne ținem după el, cu cizmele clămpănind. Se grăbește ca să nu prindem schimbul de ture, când se aglomerează intrarea. La un moment dat, pe drum, o pictură murală imensă, cu un copil cu ochi mari și negri: ”TĂTICULE! Te iubesc mult de tot și te aștept să vii sănătos acasă!”. Sub fotografie: ”Respectă normele de protecție a muncii!”. Ajungem la un fel de subsol într-o încăpere mare, plină cu standuri cu lămpi de mină. Primim fiecare câte o lampă, cu curea atașată și câte o mască de oxigen. Semnăm pentru primire și pornim. Mergem pe niște culoare, urcăm, coborâm, ajungem pe o platformă de beton. Ne întâmpină câțiva câini maidanezi. ”Sunt câinii minei. Nu vă fac nimic, că aveți costume de miner. Dacă ați fi îmbrăcați altfel, ar sări pe voi”. Câinii sunt într-adevăr apatici. Ne întâlnim cu un miner pe drum. ”Bună ziua!”. ”Noroc bun!” răspunde minerul. Inginerul ne oprește. ”la mină, cu oricine vă întâlniți, se spune Noroc bun! Nu bună ziua, nu la revedere, nu bună seara, nu ciao! Noroc bun”. Am înțeles. Am ajuns în sfârșit la liftul care coboară în mină. Doamna de la instructaj ne-a spus clar: ”să nu-i spuneți lift, că nu e lift. E colivie”. Într-adevăr seamănă mai degrabă cu o colivie. Un fel de cutie mare de metal, cu rogojini, cu o poartă de plasă înaltă de un metru. Ne aplecăm pe sub plasa de sârmă și intrăm în lift. Ne fixăm picioarele pe niște bare de fier de pe podea. Eu, Mihaela, Vlad, inginerul care ne conduce și încă un muncitor responsabil de colivie. Începem să coborâm în întuneric. Avem toți cinci lanternele aprinse. Luminez cu lanterna. Colivia nu are pereți. Se văd pereții coșcoviți, de pământ, ai puțului în care coborâm. Trece un minut. Trec două minute. Mihaela ne ține strâns de mână. Pe mine și pe inginer. Colivia se zdruncină puțin, o dată la câteva secunde. Inginerul e relaxat, ne roagă să-i punem întrebări, conversează cu muncitorul. Noi nu prea vorbim. Mai trece un minut. O ultimă hurducătură și am ajuns la orizont. Orizonturile sunt galerii orizontale săpate la diferite nivele. Orizontul ăsta e la nivelul zero – nivelul mării. Am coborât deja vreo șase sute de metri. Aerul e ceva mai umed. E un curent care vine de la aerație – sistemul prin care este introdus din exterior aer în toată mina. Mergem pe o galerie betonată, destul de largă, cu niște șine ca de tramvai. Din când în când mai este și câte un neon, dar mai mult luminăm cu lanternele noastre. ”Vedeți! E ca la metrou la București!” râde inginerul. Într-adevăr, e un miros de umezeală, de praf umed și un curent care seamănă cu atmosfera de la metrou. Ne ținem după inginer. Din când în când mai apare câte un muncitor. ”Noroc bun!”. La un moment dat, după ceva ocoluri și bucăți de drum mai mocirloase, ajungem la un alt puț. Se cheamă puț orb, pentru că nu duce la suprafață. Folosește doar ca legătură între diferite orizonturi din mină. Aici ne întâmpină un alt băiat, și intrăm. Același scenariu, cu mihaela ținându-ne strâns de mână, colivia zdruncinându-se mai rău ca prima și minerii glumind între ei. Aceeași beznă, aceiași pereți de pământ. Ajungem la orizontul Minus250. Am coborât aproape un kilometru sub pământ. Ținta noastră este un abataj – loc de muncă al minerilor, unde se extrage cărbunele. Pe drum aerul devine tot mai greu de respirat. Miroase a mâl, a praf, a gaz. Pe jos este mocirlă, uneori apa până la glezne, alteori pietre. Galeria nu mai este betonată, ci căptușită cu plasă de metal. Drumul e îngust, merge pe lângă conducta de aeraj. La un moment dat, devine și mai îngust, și mai ales foarte jos. Încep să merg cocoșat. Din când în când dau cu capul, de fapt cu casca, de câte o piatră sau o bucată de pământ. Galeria nu e făcută pentru oameni înalți. ”Cu cât ești mai scund cu atât ești mai bun pentru minerit!” îmi zice un miner. Casca protejează excelent. Nu simt nicio lovitură, nu mă zdruncină nimic. Pur și simplu mă lovesc și merg mai departe. Totuși mă cocoșez, că-mi amintesc sfatul doamnei de la instructaj: ”aveți grijă că uneori dacă vă loviți cu capul de tavan, puteți cădea pe spate instantaneu. Au fost și accidente mortale!”. Aerul este tot mai greu, mai rarefiat, mai puțin. Drumul ba se lărgește, ba se îngustează iar. La un moment dat trebuie să merg cu pasul piticului pentru câțiva metri. Se aude un zgomot greu, mare, industrial. Mai întâlnim mineri pe drum. Toți ne salută și ne întreabă dacă ne place la ei. ”Noroc bun!”. Unul îmi zice să nu mă mai aplec, să stau drept. ”Acum arăți a miner!”. Mă concentrez atât de mult să înaintez că nu mai simt nici larghețea cizmelor, nici teamă, nici consternare față de munca acestor oameni. Nu simt nici căldura extraordinară. Toate hainele îmi sunt ude, tot corpul transpirat și încordat. Nu simt nici că aerul e aproape irespirabil. Mă concentrez pe task-urile simple pe care le am de făcut: să pășesc, să luminez drumul cu lanterna, să feresc capul, să mă uit atent în jur, să fiu atent la ce zice inginerul, să interacționez cu oamenii, să-i observ pe Vlad și pe Mihaela. Operațiunile astea simple îmi consumă toată energia. Am ajuns la abataj. Se văd câțiva mineri, nu mai mult de zece, unii la bustul gol, alții în cămăși, lucrând la niște motoare. Practic încarcă cărbunele pe care l-au scos din pereți. Pereții aici sunt negri. Aerul este și mai rarefiat decât pe drum. Căldura este și mai mare. Singura lumină vine de la căștile lor. Motoarele fac niște zgomote infernale. Trebuie să le oprească puțin ca să ne putem înțelege. Podea nu există, pământul este denivelat și trebuie să fii atent la fiecare pas. Tavanul este de asemenea inegal. Oamenii însă par să nu observe nimic din toate astea și lucrează de zor.
Câteva sute de oameni muncesc sub pământ, la mina Petrila, în aceste condiții de muncă, șase ore pe zi. Cu tot cu pontajul, cu schimbarea hainelor, cu drumurile până la abataje, cu dușul, înseamnă vreo nouă-zece ore pe zi petrecute la locul de muncă. În niște condiții care necesită o rezistență fizică și psihică absolut excepționale. Într-o meserie care îți scade speranța de viață cu zece-douăzeci de ani, din cauza toxinelor pe care le inhalezi permanent. În condițiile în care, cu toate precauțiile și tehnologia, pot apărea explozii de gaz metan neprevăzute. Muncesc pentru niște salarii de două mii de lei, în cazurile fericite.
În timp ce înaintez acolo, în mină, nu am cum să mă gândesc la nimic din aceste lucruri. Toată energia corpului meu se concentrează pe realizarea task-urilor necesare supraviețuirii și ducerii la capăt a călătoriei în subteran. Simplul act al inspirației și respirației necesită un efort de trei ori mai mare decât la suprafață.
joi, 23 iunie 2011
miercuri, 22 iunie 2011
Petrila Land
Ionuț, Bogdan, Aurelian, Marius, Raul, Iasmina, Miruna, Maria, Andrei, Ana, Denisa, Roxana, Georgiana, Iulia, Sînziana, Alexandra, Claudia, Georgiana, Niculae. Toți au între 8 și 13 ani și le place cel mai mult și mai mult fotbalul sau muzica sau dansurile sau jocurile pe calculator sau gimnastica sau rozul. Toți vin la Casa Memorială ”I.D.Sârbu” din Petrila și construiesc acolo o lume din cuvintele lor și cuvintele altora, din numele lor și numele unor poeți pe care învață să-i citească și să-i scrie. Împreună cu Ion Barbu și Cristina Sandor învață ‘’altfel’’ de lecții, într-o ‘’altfel’’ de școală. O școală care nu le dă note. O școală care-i apropie de ce-ar putea să fie într-o zi.
Atelierul de povești ale locului, pe care l-am inceput pe 20 iunie împreună cu Vlad Petri și David Schwartz, documentează apropierea dintre copii și locurile din jurul lor, dintre întâmplări și colțuri de oraș, care, personalizate, miros și sună mai aproape de ei.
În prima zi a atelierului, fiecare și-a ales o bucată de Petrila de care îl leagă o întâmplare plăcută. Întâi copiii au scris care este locul în care își plasează întâmplarea și apoi s-au concentrat pe poveste. Au avut și o tema: descrierea cât mai detaliată, cu amănunte vizuale, sonore, olfactive, a locului ales.
În cea de-a doua zi au avut de ales un loc în care li s-a întâmplat ceva neplăcut. Ca și în prima zi, fiecare a citit povestea în fața celorlalți. A urmat exercițiul locuiesc în fotografie, în care fiecare a avut de descris, cât mai detaliat, câte o fotografie cu spații din Petrila, pe care sunt desenate diferite semne vizuale – de la ambalaje de griș la femei în hamac. După acest exercițiu s-a trecut la descrierea ‘’în cel puțin cinci pași’’ a locului în care a avut loc întâmplarea neplăcută.
Pentru astăzi au o nouă propunere: să realizeze un interviu cu unul dintre membrii familiei.
de Mihaela Michailov
marți, 21 iunie 2011
Capete înfierbântate: Valea Jiului
Etapa a treia a programului Capete înfierbântate se desfașoară în perioada 18 iunie - 5 iulie 2011 în Valea Jiului, având ca mize investigarea realitatii post-mineriade și observarea vieții de zi cu zi în Valea Jiului.
Perioada post-1989, a adus în Valea Jiului închiderea treptată sau reducerea activității celor mai multe mine, disponibilizări, privatizarea și delapidarea principalelor fabrici din zonă, incursiuni repetate și manipulate ale minerilor spre București. Rata șomajului a crescut, oportunități de angajare nu au apărut, situația economică, calitatea vieții și stima de sine a locuitorilor, în special a muncitorilor, au scăzut constant. Imaginea locuitorilor și a zonei a fost deteriorată decisiv odată cu așa-numitele ”mineriade”, investițiile, de stat sau private, în Valea Jiului lipsesc cu desăvârșire, spitalele se închid ca și în restul țării. Singura posibilitate de asigurare a unei vieții decente, peste pragul de sărăcie, rămâne, pentru majoritatea locuitorilor, munca în străinătate.
Proiectul își propune să observe viața de zi cu zi a unor comunități afectate decisiv de schimbarea politică din 1989, să documenteze situația, viața și munca minerilor în post-socialism, să arhiveze mărturii despre istoria Văii Jiului, cu momentele sale importante - greva de la Lupeni din 1929, revolta din 1977, mineriadele din anii 1990.
Proiectul are două componente:
- o arhivă audio-video de interviuri cu localnici ai Văii Jiului - mineri, foști mineri, soții de mineri, soții de foști mineri, șefi de sindicat, conducători politici, jurnaliști, tineri șomeri, elevi;
- un atelier de documentare a vieții de zi cu zi din orașul Petrila realizat împreună cu comunitatea copiilor de pe strada I.D. Sârbu, și în partneriat cu Casa Memorială I.D. Sârbu.
În urma procesului de documentare, echipa proiectului va lucra la un spectacol de teatru bazat pe poveștile, problemele și perspectivele oamenilor din Valea Jiului.
Capete înfierbântate: Valea Jiului este un proiect independent și auto-finanțat care oferă accesul gratuit la toate activitățile și producțiile sale.
Artiști implicați: Mihaela Michailov, Vlad Petri, David Schwartz
Mulțumiri: Petre Florin Manole, Ion Barbu, Dacian Ciodaru, Centrul de Introspecție Vizuală.
miercuri, 15 iunie 2011
vineri, 15 aprilie 2011
Despre persecutia impotriva romilor si cum s-a construit perceptia ca romii sunt "anti-Revolutie" / Dezbatere 26 martie / Articol Hotnews
de Cosmin Navadaru
Luni 28 martie 2011
"A fost destul de frapant sa descoperim ceva ce este aproape necunoscut in spatiul public: faptul ca o mare parte dintre victimele din 13-15 iunie 1990 au fost persoane de etnie roma, majoritatea fara nici o legatura aparenta cu Piata Universitatii", a explicat David Schwartz, reprezentant al Centrului de Instrospectie Vizuala, cu ocazia unei dezbateri desfasurate in cadrul seriei de evenimente Capete Infierbantate.
Nicolae Gheorghe, sociolog roman de etnie roma, a explicat ca in ciuda evenimentelor petrecute incepand cu decembrie '89 si pana in 1995 si soldate cu morti si case incendiate, trebuie evitate cuvintele "genocid" sau "pogrom", "pentru ca sunt cuvinte care mai degraba inflameaza". "Ceea ce pot sa spun dupa 20 de ani si n-o spuneam atunci este ca, intr-adevar, casele ce au fost incendiate au apartinut in primul rand celor care comiteau infractiuni".
Din 1200 de arestati la Mineriada din 1990, 700 erau de etnie roma
"Proiectul nostru [n.r. Capete Infierbantate, serie de evenimente ce se desfasoara in Capitala in perioada 18 martie - 12 aprilie] este un proiect de cercetare si performare a istoriei recente, axat pe evenimentele din jurul represiunii din 13-15 iunie 1990, cand se stie minerii au venit sa ii ia la bataie pe intelectualii din Bucuresti, la chemarea presedintelui Ion Iliescu", a explicat David Schwartz, coordonator al unei dezbateri ce a avut loc in weekend, la Centrul de Introspectie Vizuala.
"Am incercat sa depasim cliseul acesta, sa incercam sa vedem cam ce s-a intamplat in jurul evenimentului respectiv. Am facut o serie de interviuri cu peste 30 de actanti ai evenimentului, de la oameni obisnuiti care mergeau in Piata Universitatii, pana la oameni batuti, oameni arestati si inchisi la unitatea militara de la Magurele, mineri, antropologi care au studiat evenimentele respective.
In timpul cercetarii noastre, a fost destul de frapant sa descoperim, destul de devreme, ceva ce este aproape necunoscut in spatiul public: faptul ca o mare parte dintre victimele din 13 - 15 iunie 1990 au fost persoane de etnie roma, majoritatea fara nici o legatura aparenta cu Piata Universitatii.
La orice comemorare a Mineriadei, la orice discutie despre Mineriada din '90, se vorbeste despre intelectuali, despre lupta anti-comunista, despre protestele anti-guvernamentale si mult mai putin despre aceste victime care au fost totusi in numar foarte mare. Dan Voinea [n.r. general in Armata Romana] spunea ca din cei 1200 de arestati la unitatile militare de la Baneasa si Magurele (arestate fara mandat si fara sa fie formulata vreo acuzatie impotriva lor), se pare ca peste 700 erau de etnie roma".
"Era ceva menit in sensul acesta ca romii sa fie persecutati"
In 28 ianuarie m-am dus si eu sa protestez, suparat pe FSN. In metrou, un domn foarte scarbit s-a intors la un rom de-al nostru, care era mai pasional, cum suntem noi. Si i-a spus: "Nu va cred eu pe voi, tiganii, ca sunteti atat de patrioti!" Si l-am crezut! Adica m-a facut si pe mine sa ma indoiesc. Oare adevarurile romanilor erau si ale mele?
Vasile Ionescu, publicist roman de etnie roma
"La Biroul de Informatii, brusc o lanterna in ochi: "Mainile sus!" Erau soldatii care m-au luat si m-au dus. La vremea aceea era SRI-ul acolo. Era un cordon de soldati si am dat peste mai multi tigani: era un tigan de-al nostru (portarul de la Libertatea)... Toti - trei, patru, cinci, eram toti romi. Ii zic eu unui locotenent: "Domnu' locotenent, sunt de la Ziarul Romilor. Aveti ordin sa arestati doar romi?" La care el se uita la mine si zice "nu". Se mai invarte vreo cinci minute si spune: "Dati-le drumul"," a povestit cu ocazia evenimentului Vasile Ionescu, publicist de etnie roma si vicepresedinte al Institutului Media pentru Diversitate.
"Inca din 16 decembrie 1989 poate ca era ceva menit in sensul acesta ca romii sa fie persecutati. Ceausescu s-a referit la huligani la Timisoara. Primul mort in Timisoara a fost Ianos Paris, un tanar de 16 ani, care era rom.
Pe baza marturiilor pe care le-am strans (m-am dus in Ferentari: femei violate, oameni batuti), am scos un numar de ziar care a fost numar tematic, legat de ce s-a intamplat in acea perioada", a rememorat Vasile Ionescu.
Cum a ajuns recunoscuta pe plan international problema particulara a romilor
"Eram de la inceputul lunii iunie 1990 la Copenhaga. Am reusit in cursul acelei conferinte sa promovam aceasta recunoastere a problematicii romilor de catre o conferinta diplomatica. Dupa sase saptamani de lobby, intalniri, conferinte de presa, discutii cu diplomatii, am reusit sa introducem 12 cuvinte despre problematica romilor", a povestit cu ocazia evenimentului Nicolae Gheorghe, sociolog roman de etnie roma, fost vicepresedinte al Uniunii Internationale a Romilor.
"E un articol in care statele participante condamna orice forma de intoleranta etnica, ura motivata rasiala, totalitarism, antisemitism. Si apoi vine: "in acest context, recunosc problemele particulare ale romilor (gypsies)". Au fost 12 vorbe din pagini intregi de informatii pe care le-am dat in perioada respectiva.
Despre romi nu se stia nimic, despre "gypsies" se mai stia ceva, de aceea am folosit paranteza aceea, pe care apoi am eliminat-o. Am pus "gypsies" pentru ca sa existe o referinta pentru diplomatii din Occident. Ei nu intelegeau cine sunt "rroma".
"Am reactionat si am spus: sunt pogromuri motivate rasial"
"In iunie am primit un telefon de la sora mea, care mi-a zis: "stai acolo, in Copenhaga, nu veni la Bucuresti. E rau daca vii aici, daca iesi pe strada, te iau la bataie. Cand am revenit in Romania, am revenit cu o perceptie diferita.
In septembrie 1990 a fost incidentul de la Mihail Kogalniceanu si apoi de la Bolintin-Deal, Bolintin-Vale, din 1991. Noi am reactionat cu foarte multa putere si am spus: sunt pogromuri motivate rasial. Am avut un discurs virulent, care ne-a atras antipatii din diferite segmente ale populatiei romanesti, cum si de la romi am avut activisti care ne-au condamnat, numindu-ne tradatori, spioni.
Cand am revenit in tara, tocmai se intocmise o comisie de documentare. Si am mers in cateva cartiere si am cules marturii, declaratii pe care le-am dat Comisiei Parlamentare (Comisia FSN-ului, era Parlamentul Provizoriu). Au fost culese zeci de declaratii si ce m-a motivat si nu prea este faptul ca, la intrebarea "la cine a fost Politia si la cine au fost minerii?", oamenii au raspuns: "la aia care aveau magazin acasa". Deci cei care aveau mici depozite de alimente si magazine acasa si erau cunoscuti ca "bisnitari"."
Incidente impotriva romilor - din decembrie '89 pana in 1995 - existenta unui "pattern"
"Primul incident anti-rom a fost la Varghis si la Lunga, in judetul Covasna, chiar in decembrie 1989 (28-29 decembrie): "Au murit patru oameni la Lunga, intr-un conflict intre maghiari si tiganii unguresti. Apoi a fost la Satu Mare. Deci primele conflicte care au vizat tiganii au fost in ungurime. Au existat incidente, intamplari cu persoane omorate, case incendiate, geamuri sparte: Reghin, Targu Mures, Varghis, Lunca, Seica Mare.
Au fost cateva astfel de elemente. Am documentat, de fiecare am ascultat cu atentie inainte de a pune o eticheta (am fost candva sociolog): este pogrom sau este altceva. De fiecare data mi s-a spus ca de vina au fost cei care au fost atacati. Erau hoti, terorizau localnicii. Era si versiunea autoritatii locale, dar si a cetatenilor cu care am stat de vorba. Am stat vreo 6-7 luni de zile cu sentimentul ca da, ei au facut ceva rau. Asta a contaminat cumva si perceptia mea despre ce s-a intamplat in Bucuresti.
Nicolae Gheorghe, sociolog roman de etnie roma
Prima mea trezire si reactie puternica a fost in octombrie, dupa conflictul de la Mihail Kogalniceanu, cand au fost 10-15 evenimente unul dupa altul. Zic: stai putin, nu poate sa fie incident aici, incident acolo, incident acolo. Incepe sa fie un "pattern". Si atunci a inceput actiunea noastra, care ne-a tinut cativa ani buni de zile. Abia spre sfarsitul anilor '90 ne-am cam linistit. Ultimul eveniment mare a fost la Reghin, in 1995. Pana atunci a fost un protest violent, care ne-a atras antipatie din multe locuri, pentru ca am folosit cuvantile "pogrom", "motivatie rasiala" s.a.m.d.
Ceea ce pot sa spun dupa 20 de ani si n-o spuneam atunci este ca, intr-adevar, casele ce au fost incendiate au apartinut in primul rand celor care comiteau infractiuni. Populatia din Kogalniceanu si la Bolintin-Vale nu au fost toate familii de romi. Au fost cele care erau cunoscute ca au comis infractiuni. Politia a avut un rol important in asta, in a zice "asta, asta si asta". Aici a fost o intreaga cultura politieneasca despre infractori, care a folosit ocazia sa-si foloseasca datele, sa-si clarifice lucrurile, sa termine si politistii cu agentii lor."
Cum s-a construit perceptia ca romii sunt anti-Revolutie
"Perceptia ca romii sunt anti-Revolutie s-a construit treptat, din decembrie, din imprejurari diferite (spre exemplu, directorul TVR a zis "au venit tiganii"). Din februarie deja, in '90, era ideea ca cei care vin si sustin atacul impotriva Palatului Victoriei sunt tigani. De unde aveau ei aceasta instalare treptata a zvonului, a rumorii ca romii sunt cei care ataca establishmentul?
In cazul din 13 - 15 iunie, nu as aplica termenul de "pogrom". As cauta alte concepte. In cazul celor 20-30 de incidente care au avut loc in diferite localitati din tara, in care au fost tintite grupuri sau colectivitati de romi, era pe cale sa apara o forma de pogrom anti-rom, diferit de pogromul anti-evreiesc.
In Kogalniceanu si in cateva localitati, romii au fost tintiti in aceste mici revolte satesti pentru ca au fost asociati cu regimul comunist. In Kogalniceanu, de pilda, exista populatie de romani, aromani, nemti s.a.m.d. Dupa Razboi, aromanii (care fusesera prezenti in miscarea de dreapta din anii '30-'40) au fost deportati. La fel ca si nemtii, care s-a zis ca au pactizat cu dusmanul. Si in casele lor, care erau case bune, au fost instalati oameni saraci, printre care si romi: ca saraci, nu ca romi. Familia de tigani statea in corpul principal al casei, iar daca mai ramasese un batran care nu a fost deportat, a stat in bucatarie. Asta a durat cativa ani de zile, pana cand oamenii au revenit din deportare. Va dati seama ca in anii aceia s-a acumulat o emotie si in sufletul omului si al vecinilor.
La fel s-a intamplat si in localitatile din Ardeal, in zona ungurimii de care spuneam, in care gospodarii au fost reprimati si in locul lor au venit, prin colonizare, olteni, tigani, tigani olteni. Asta a insemnat marea mutare facuta de comunism. A ramas in memoria colectiva aceasta asociere ca unele familii de romi au fost privilegiate de regimul comunist. Mergeti in cateva zone din Bucuresti si o sa vedeti ca in case boieresti sau negustoresti se afla familii de oameni saraci, printre care tigani, pentru ca au primit casele nationalizate. Si atunci este o reactie nu impotriva tiganilor, ci impotriva comunismului. Trebuie sa fim atenti sa nu punem foarte usor eticheta "etnic".
O parte dintre intelectualii romani au incercat sa se salveze spunand ca sunt anti-comunisti. E ca si cum toata intelectuatea ar fi fost anti-comunista. A fost un interes al unei anumite categorii de intelectuali de a confisca, de a interpreta totul ca si cum intelectualii au devenit emblema unei intregi categorii sociale. Cum, la polul opus, cei cativa tigani bisnitari au devenit simbolul unei intregi categorii, sau tiganii comunisti au devenit simbolul tuturor tiganilor. Cred ca trebuie sa evitam omogenizarile. Lumea e diversa... Intelectualii si romii si maghiarii si romanii sunt inventii, ca si categorii.
Am folosit propagandistic faptul ca ar fi existat "conflincte interetnice cu motivatie rasiale". In mod deliberat, ca sa inflamez, ca sa atrag atentia, ca sa pot sa dramatizez un pic situatia.
Urmarind cazurile, conflictele din Kogalniceanu, Hadareni, adevarul justitiei a fost stabilit, deci pana la Strasbourg. Care nu este insa adevarul perceput de actorul x sau y din conflictul respectiv. Daca mergi in Hadareni sau in Bolintin, toti au sentimentul unei nedreptati profunde care s-a facut prin administrarea justitiei. Si in care beneficiari sunt romii si victime sunt cei care au dat foc si au omorat"."
Nicolae Gheorghe despre Revolutia din '89:
"Ceea ce am trait eu la Revolutie au fost momente unice: sa vezi multumit de oameni, focuri de arma, spectacolul acela fantastic al Bibliotecii Universitare in flacari. Multa vreme am avut impresia ca la Bolintin-Deal, Bolintin-Vale, Hadareni s.a.m.d., oamenii au vrut sa imite revolutia-model de la Bucuresti, cea televizata, unde a fost foc si a fost violenta.
Era o eliberare teribila sa vezi cum arde o biblioteca. Sunt momente rare in istoria unei persoane si a unei generatii, cand vezi izbucnirea pasiunilor. Altminteri, viata noastra este monotona, rutiniera, prozaica".
Luni 28 martie 2011
"A fost destul de frapant sa descoperim ceva ce este aproape necunoscut in spatiul public: faptul ca o mare parte dintre victimele din 13-15 iunie 1990 au fost persoane de etnie roma, majoritatea fara nici o legatura aparenta cu Piata Universitatii", a explicat David Schwartz, reprezentant al Centrului de Instrospectie Vizuala, cu ocazia unei dezbateri desfasurate in cadrul seriei de evenimente Capete Infierbantate.
Nicolae Gheorghe, sociolog roman de etnie roma, a explicat ca in ciuda evenimentelor petrecute incepand cu decembrie '89 si pana in 1995 si soldate cu morti si case incendiate, trebuie evitate cuvintele "genocid" sau "pogrom", "pentru ca sunt cuvinte care mai degraba inflameaza". "Ceea ce pot sa spun dupa 20 de ani si n-o spuneam atunci este ca, intr-adevar, casele ce au fost incendiate au apartinut in primul rand celor care comiteau infractiuni".
Din 1200 de arestati la Mineriada din 1990, 700 erau de etnie roma
"Proiectul nostru [n.r. Capete Infierbantate, serie de evenimente ce se desfasoara in Capitala in perioada 18 martie - 12 aprilie] este un proiect de cercetare si performare a istoriei recente, axat pe evenimentele din jurul represiunii din 13-15 iunie 1990, cand se stie minerii au venit sa ii ia la bataie pe intelectualii din Bucuresti, la chemarea presedintelui Ion Iliescu", a explicat David Schwartz, coordonator al unei dezbateri ce a avut loc in weekend, la Centrul de Introspectie Vizuala.
"Am incercat sa depasim cliseul acesta, sa incercam sa vedem cam ce s-a intamplat in jurul evenimentului respectiv. Am facut o serie de interviuri cu peste 30 de actanti ai evenimentului, de la oameni obisnuiti care mergeau in Piata Universitatii, pana la oameni batuti, oameni arestati si inchisi la unitatea militara de la Magurele, mineri, antropologi care au studiat evenimentele respective.
In timpul cercetarii noastre, a fost destul de frapant sa descoperim, destul de devreme, ceva ce este aproape necunoscut in spatiul public: faptul ca o mare parte dintre victimele din 13 - 15 iunie 1990 au fost persoane de etnie roma, majoritatea fara nici o legatura aparenta cu Piata Universitatii.
La orice comemorare a Mineriadei, la orice discutie despre Mineriada din '90, se vorbeste despre intelectuali, despre lupta anti-comunista, despre protestele anti-guvernamentale si mult mai putin despre aceste victime care au fost totusi in numar foarte mare. Dan Voinea [n.r. general in Armata Romana] spunea ca din cei 1200 de arestati la unitatile militare de la Baneasa si Magurele (arestate fara mandat si fara sa fie formulata vreo acuzatie impotriva lor), se pare ca peste 700 erau de etnie roma".
"Era ceva menit in sensul acesta ca romii sa fie persecutati"
In 28 ianuarie m-am dus si eu sa protestez, suparat pe FSN. In metrou, un domn foarte scarbit s-a intors la un rom de-al nostru, care era mai pasional, cum suntem noi. Si i-a spus: "Nu va cred eu pe voi, tiganii, ca sunteti atat de patrioti!" Si l-am crezut! Adica m-a facut si pe mine sa ma indoiesc. Oare adevarurile romanilor erau si ale mele?
Vasile Ionescu, publicist roman de etnie roma
"La Biroul de Informatii, brusc o lanterna in ochi: "Mainile sus!" Erau soldatii care m-au luat si m-au dus. La vremea aceea era SRI-ul acolo. Era un cordon de soldati si am dat peste mai multi tigani: era un tigan de-al nostru (portarul de la Libertatea)... Toti - trei, patru, cinci, eram toti romi. Ii zic eu unui locotenent: "Domnu' locotenent, sunt de la Ziarul Romilor. Aveti ordin sa arestati doar romi?" La care el se uita la mine si zice "nu". Se mai invarte vreo cinci minute si spune: "Dati-le drumul"," a povestit cu ocazia evenimentului Vasile Ionescu, publicist de etnie roma si vicepresedinte al Institutului Media pentru Diversitate.
"Inca din 16 decembrie 1989 poate ca era ceva menit in sensul acesta ca romii sa fie persecutati. Ceausescu s-a referit la huligani la Timisoara. Primul mort in Timisoara a fost Ianos Paris, un tanar de 16 ani, care era rom.
Pe baza marturiilor pe care le-am strans (m-am dus in Ferentari: femei violate, oameni batuti), am scos un numar de ziar care a fost numar tematic, legat de ce s-a intamplat in acea perioada", a rememorat Vasile Ionescu.
Cum a ajuns recunoscuta pe plan international problema particulara a romilor
"Eram de la inceputul lunii iunie 1990 la Copenhaga. Am reusit in cursul acelei conferinte sa promovam aceasta recunoastere a problematicii romilor de catre o conferinta diplomatica. Dupa sase saptamani de lobby, intalniri, conferinte de presa, discutii cu diplomatii, am reusit sa introducem 12 cuvinte despre problematica romilor", a povestit cu ocazia evenimentului Nicolae Gheorghe, sociolog roman de etnie roma, fost vicepresedinte al Uniunii Internationale a Romilor.
"E un articol in care statele participante condamna orice forma de intoleranta etnica, ura motivata rasiala, totalitarism, antisemitism. Si apoi vine: "in acest context, recunosc problemele particulare ale romilor (gypsies)". Au fost 12 vorbe din pagini intregi de informatii pe care le-am dat in perioada respectiva.
Despre romi nu se stia nimic, despre "gypsies" se mai stia ceva, de aceea am folosit paranteza aceea, pe care apoi am eliminat-o. Am pus "gypsies" pentru ca sa existe o referinta pentru diplomatii din Occident. Ei nu intelegeau cine sunt "rroma".
"Am reactionat si am spus: sunt pogromuri motivate rasial"
"In iunie am primit un telefon de la sora mea, care mi-a zis: "stai acolo, in Copenhaga, nu veni la Bucuresti. E rau daca vii aici, daca iesi pe strada, te iau la bataie. Cand am revenit in Romania, am revenit cu o perceptie diferita.
In septembrie 1990 a fost incidentul de la Mihail Kogalniceanu si apoi de la Bolintin-Deal, Bolintin-Vale, din 1991. Noi am reactionat cu foarte multa putere si am spus: sunt pogromuri motivate rasial. Am avut un discurs virulent, care ne-a atras antipatii din diferite segmente ale populatiei romanesti, cum si de la romi am avut activisti care ne-au condamnat, numindu-ne tradatori, spioni.
Cand am revenit in tara, tocmai se intocmise o comisie de documentare. Si am mers in cateva cartiere si am cules marturii, declaratii pe care le-am dat Comisiei Parlamentare (Comisia FSN-ului, era Parlamentul Provizoriu). Au fost culese zeci de declaratii si ce m-a motivat si nu prea este faptul ca, la intrebarea "la cine a fost Politia si la cine au fost minerii?", oamenii au raspuns: "la aia care aveau magazin acasa". Deci cei care aveau mici depozite de alimente si magazine acasa si erau cunoscuti ca "bisnitari"."
Incidente impotriva romilor - din decembrie '89 pana in 1995 - existenta unui "pattern"
"Primul incident anti-rom a fost la Varghis si la Lunga, in judetul Covasna, chiar in decembrie 1989 (28-29 decembrie): "Au murit patru oameni la Lunga, intr-un conflict intre maghiari si tiganii unguresti. Apoi a fost la Satu Mare. Deci primele conflicte care au vizat tiganii au fost in ungurime. Au existat incidente, intamplari cu persoane omorate, case incendiate, geamuri sparte: Reghin, Targu Mures, Varghis, Lunca, Seica Mare.
Au fost cateva astfel de elemente. Am documentat, de fiecare am ascultat cu atentie inainte de a pune o eticheta (am fost candva sociolog): este pogrom sau este altceva. De fiecare data mi s-a spus ca de vina au fost cei care au fost atacati. Erau hoti, terorizau localnicii. Era si versiunea autoritatii locale, dar si a cetatenilor cu care am stat de vorba. Am stat vreo 6-7 luni de zile cu sentimentul ca da, ei au facut ceva rau. Asta a contaminat cumva si perceptia mea despre ce s-a intamplat in Bucuresti.
Nicolae Gheorghe, sociolog roman de etnie roma
Prima mea trezire si reactie puternica a fost in octombrie, dupa conflictul de la Mihail Kogalniceanu, cand au fost 10-15 evenimente unul dupa altul. Zic: stai putin, nu poate sa fie incident aici, incident acolo, incident acolo. Incepe sa fie un "pattern". Si atunci a inceput actiunea noastra, care ne-a tinut cativa ani buni de zile. Abia spre sfarsitul anilor '90 ne-am cam linistit. Ultimul eveniment mare a fost la Reghin, in 1995. Pana atunci a fost un protest violent, care ne-a atras antipatie din multe locuri, pentru ca am folosit cuvantile "pogrom", "motivatie rasiala" s.a.m.d.
Ceea ce pot sa spun dupa 20 de ani si n-o spuneam atunci este ca, intr-adevar, casele ce au fost incendiate au apartinut in primul rand celor care comiteau infractiuni. Populatia din Kogalniceanu si la Bolintin-Vale nu au fost toate familii de romi. Au fost cele care erau cunoscute ca au comis infractiuni. Politia a avut un rol important in asta, in a zice "asta, asta si asta". Aici a fost o intreaga cultura politieneasca despre infractori, care a folosit ocazia sa-si foloseasca datele, sa-si clarifice lucrurile, sa termine si politistii cu agentii lor."
Cum s-a construit perceptia ca romii sunt anti-Revolutie
"Perceptia ca romii sunt anti-Revolutie s-a construit treptat, din decembrie, din imprejurari diferite (spre exemplu, directorul TVR a zis "au venit tiganii"). Din februarie deja, in '90, era ideea ca cei care vin si sustin atacul impotriva Palatului Victoriei sunt tigani. De unde aveau ei aceasta instalare treptata a zvonului, a rumorii ca romii sunt cei care ataca establishmentul?
In cazul din 13 - 15 iunie, nu as aplica termenul de "pogrom". As cauta alte concepte. In cazul celor 20-30 de incidente care au avut loc in diferite localitati din tara, in care au fost tintite grupuri sau colectivitati de romi, era pe cale sa apara o forma de pogrom anti-rom, diferit de pogromul anti-evreiesc.
In Kogalniceanu si in cateva localitati, romii au fost tintiti in aceste mici revolte satesti pentru ca au fost asociati cu regimul comunist. In Kogalniceanu, de pilda, exista populatie de romani, aromani, nemti s.a.m.d. Dupa Razboi, aromanii (care fusesera prezenti in miscarea de dreapta din anii '30-'40) au fost deportati. La fel ca si nemtii, care s-a zis ca au pactizat cu dusmanul. Si in casele lor, care erau case bune, au fost instalati oameni saraci, printre care si romi: ca saraci, nu ca romi. Familia de tigani statea in corpul principal al casei, iar daca mai ramasese un batran care nu a fost deportat, a stat in bucatarie. Asta a durat cativa ani de zile, pana cand oamenii au revenit din deportare. Va dati seama ca in anii aceia s-a acumulat o emotie si in sufletul omului si al vecinilor.
La fel s-a intamplat si in localitatile din Ardeal, in zona ungurimii de care spuneam, in care gospodarii au fost reprimati si in locul lor au venit, prin colonizare, olteni, tigani, tigani olteni. Asta a insemnat marea mutare facuta de comunism. A ramas in memoria colectiva aceasta asociere ca unele familii de romi au fost privilegiate de regimul comunist. Mergeti in cateva zone din Bucuresti si o sa vedeti ca in case boieresti sau negustoresti se afla familii de oameni saraci, printre care tigani, pentru ca au primit casele nationalizate. Si atunci este o reactie nu impotriva tiganilor, ci impotriva comunismului. Trebuie sa fim atenti sa nu punem foarte usor eticheta "etnic".
O parte dintre intelectualii romani au incercat sa se salveze spunand ca sunt anti-comunisti. E ca si cum toata intelectuatea ar fi fost anti-comunista. A fost un interes al unei anumite categorii de intelectuali de a confisca, de a interpreta totul ca si cum intelectualii au devenit emblema unei intregi categorii sociale. Cum, la polul opus, cei cativa tigani bisnitari au devenit simbolul unei intregi categorii, sau tiganii comunisti au devenit simbolul tuturor tiganilor. Cred ca trebuie sa evitam omogenizarile. Lumea e diversa... Intelectualii si romii si maghiarii si romanii sunt inventii, ca si categorii.
Am folosit propagandistic faptul ca ar fi existat "conflincte interetnice cu motivatie rasiale". In mod deliberat, ca sa inflamez, ca sa atrag atentia, ca sa pot sa dramatizez un pic situatia.
Urmarind cazurile, conflictele din Kogalniceanu, Hadareni, adevarul justitiei a fost stabilit, deci pana la Strasbourg. Care nu este insa adevarul perceput de actorul x sau y din conflictul respectiv. Daca mergi in Hadareni sau in Bolintin, toti au sentimentul unei nedreptati profunde care s-a facut prin administrarea justitiei. Si in care beneficiari sunt romii si victime sunt cei care au dat foc si au omorat"."
Nicolae Gheorghe despre Revolutia din '89:
"Ceea ce am trait eu la Revolutie au fost momente unice: sa vezi multumit de oameni, focuri de arma, spectacolul acela fantastic al Bibliotecii Universitare in flacari. Multa vreme am avut impresia ca la Bolintin-Deal, Bolintin-Vale, Hadareni s.a.m.d., oamenii au vrut sa imite revolutia-model de la Bucuresti, cea televizata, unde a fost foc si a fost violenta.
Era o eliberare teribila sa vezi cum arde o biblioteca. Sunt momente rare in istoria unei persoane si a unei generatii, cand vezi izbucnirea pasiunilor. Altminteri, viata noastra este monotona, rutiniera, prozaica".
miercuri, 13 aprilie 2011
marți, 12 aprilie 2011
Capetele din spatele capetelor - spectacol-lectură
Transformarea unei arhive de documente în material dramaturgic pentru un spectacol presupune, automat, o selecţie şi o distribuţie a informaţiilor în aşa fel încât să existe un cadru de perspective multiple. Operaţia dramaturgică de filtrare a documentelor are bază o gândire prin contrast şi complementaritate a evenimentelor. Avem nevoie de cât mai multe raportări la complexul de incidente, pentru că doar aşa putem oferi o imagine stratificată a întâmplărilor. Oricât de mult am încerca să propunem o abordare din toate punctele de vedere, ne scapă mereu unul sau mai multe puncte și nu reuşim să facem destul de vizibile anumite detalii. Până la urmă, a documenta înseamnă a construi un spaţiu de vizibilitate pentru acele perspective care construiesc harta dinamică a unui eveniment. În această hartă, câteva trasee rămân mereu nereprezentate.
Procesul de selecţie a materialelor pentru Capete înfierbântate a fost extrem de dificil. Am revenit de multe ori asupra interviurilor alese şi le-am rediscutat rolul factual şi dramaturgic în interiorul textului. Tocmai de aceea propunem trei monoloage post-spectacol, în care veţi putea urmări trei abordări care aduc tipuri de poziţionare necesare în contextul evenimentelor din 13-15 iunie 1990.
sâmbătă, 9 aprilie 2011
Istorii paralele – ora de citire.
Coordonatori dezbatere-performance: Anca Benera şi Mihaela Michailov
Român
România
Stat
Preşedinte
Protest
Comunism
Democraţie
Revoluţie
Istorii paralele este o dezbatere-performance.
Copii şi adolescenţi între 7 şi 18 ani vor citi istoria aşa cum este ea predată în manuale, vor spune poveşti despre domnitori, preşedinţi, revoluţii şi mişcări politice pe care le află fragmentat din manuale, şi vor defini câteva noţiuni recurente în cărţile de istorie. Cuvintele-cheie alese se regăsesc în dramaturgia scenariului Capete înfierbântate.
Dezbaterea-performance chestionează limitele convenţionale ale predării istoriei, felul cum este intermediată de manuale şi alte medii, relevanţa pe care o are în reprezentările construite de copii şi adolescenţi.
E nevoie, în predarea unei lecţii de istorie, de un instrumentar performativ adaptat lumii cu care copiii intră în contact în fiecare zi? Este istoria un muzeu-eprubetă de evenimente sau o arhivă vie de legături între influenţe temporale diferite?
Cum se percep şi cum se oficializează adevărurile istoriei contemporane? Ce alegem să povestim? Ce alegem să eludăm? La ce tipuri de medieri recurgem? Ce încercăm să impunem şi de ce?
Propunem o dezbatere-performance, în care copiii şi adolescenţii să aibă rolurile sociale principale în abordarea istoriei oficiale, orale şi personale.
Definiţiile lor scriu istoria în mişcare. Istoria ca formă de educare a percepţiei contemporane. A-i învăţa să gândească privind şi potrivind istoriile reprezintă un act necesar de relativizare şi contrabalansare, care produce o receptare critică a adevărului unic.
Propunem o istorie citită şi ascultată din perspectiva demitizării unui adevăr certificat, de multe ori consfiscat, de o singură analiză şi poziţie. Optăm, astfel, pentru pluralitatea rescrierilor, care circumscriu, sceptic, sceneriile adevărurilor. Optăm pentru istoria celor care vor face istoria să meargă mai departe.
joi, 7 aprilie 2011
Între luptă anti-comunistă și rebeliune legionară. Manifestări naționaliste în Piața Universității 1990.
Dezbatere coordonată de Mihaela Michailov și David Schwartz
În 1990 Piața Universității a fost loc de întâlnire și exprimare pentru orice bucureștean dornic să își exercite dreptul la libertatea de expresie. De la foști deținuți politici la admiratori, și foști membri ai partidelor istorice, de la intelectuali și artiști până la mișcări muncitorești, de la jurnaliști proaspăt întorși din Europa de Vest până la tineri folk-iști. În această pătură pestriță, naționalismul înțeles în strânsă legătură cu religia ortodoxă a fost, de la început, prezent și adoptat de cvasi-majoritate ca valoare comună, ”interzisă înainte de revoluție”. Prezența icoanelor și desele apeluri către rugăciune venite de la balcon erau privite de majoritate ca semne firești de exprimare a credinței, imposibilă înainte, și, astfel, de afirmare a democrației și libertății religioase.
Acest context confuz, în care ateismul era confundat cu comunismul, iar ideea iudeo-bolșevismului vinovat extern (și unic) pentru regimul totalitar românesc era afirmată tot mai puternic, a permis și încurajat renașterea mișcării legionare și înființarea diferitelor grupări de extremă dreaptă. Chiar în cadrul Partidului Național Țărănist (partid istoric de stânga, rebotezat ”creștin și democrat”), foști legionari (Ion Puiu) organizau mișcări de tineret.
Cât de active au fost aceste grupări în Piața Universității? Care au fost datele de care s-a folosit conducerea F.S.N. pentru a numi mișcarea de protest ”rebeliune legionară”? Au legitimat Piața Universității, și apoi mineriada, mișcările de extremă dreaptă din anii ‘90 și 2000? Cum a ajuns Grupul Independent pentru Democrație (asociație activă și inițiatoare a protestelor din piață) să protesteze, în prezent, împotriva drepturilor homosexualilor? Și cum a ajuns Asociația Victimelor Mineriadelor să militeze pentru ”recunoașterea holocaustului evreilor împotriva românilor”? Au confiscat mișcările de extremă dreaptă noțiunea de protest în spațiul public românesc? Unde se situează linia fină care desparte naționalismul înţeles ca patriotism și ca respectare a valorilor românești, de xenofobie, homofobie și fundamentalism religios?
În 1990 Piața Universității a fost loc de întâlnire și exprimare pentru orice bucureștean dornic să își exercite dreptul la libertatea de expresie. De la foști deținuți politici la admiratori, și foști membri ai partidelor istorice, de la intelectuali și artiști până la mișcări muncitorești, de la jurnaliști proaspăt întorși din Europa de Vest până la tineri folk-iști. În această pătură pestriță, naționalismul înțeles în strânsă legătură cu religia ortodoxă a fost, de la început, prezent și adoptat de cvasi-majoritate ca valoare comună, ”interzisă înainte de revoluție”. Prezența icoanelor și desele apeluri către rugăciune venite de la balcon erau privite de majoritate ca semne firești de exprimare a credinței, imposibilă înainte, și, astfel, de afirmare a democrației și libertății religioase.
Acest context confuz, în care ateismul era confundat cu comunismul, iar ideea iudeo-bolșevismului vinovat extern (și unic) pentru regimul totalitar românesc era afirmată tot mai puternic, a permis și încurajat renașterea mișcării legionare și înființarea diferitelor grupări de extremă dreaptă. Chiar în cadrul Partidului Național Țărănist (partid istoric de stânga, rebotezat ”creștin și democrat”), foști legionari (Ion Puiu) organizau mișcări de tineret.
Cât de active au fost aceste grupări în Piața Universității? Care au fost datele de care s-a folosit conducerea F.S.N. pentru a numi mișcarea de protest ”rebeliune legionară”? Au legitimat Piața Universității, și apoi mineriada, mișcările de extremă dreaptă din anii ‘90 și 2000? Cum a ajuns Grupul Independent pentru Democrație (asociație activă și inițiatoare a protestelor din piață) să protesteze, în prezent, împotriva drepturilor homosexualilor? Și cum a ajuns Asociația Victimelor Mineriadelor să militeze pentru ”recunoașterea holocaustului evreilor împotriva românilor”? Au confiscat mișcările de extremă dreaptă noțiunea de protest în spațiul public românesc? Unde se situează linia fină care desparte naționalismul înţeles ca patriotism și ca respectare a valorilor românești, de xenofobie, homofobie și fundamentalism religios?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)