Cronica de (2)5 rânduri - Capete înfierbântate - FNT, 2010
Există o tânără generaţie incomodă. Sunt obraznici şi pun întrebări incomode. Ce a fost cu Revoluţia? Dar cu procesul Ceauşeştilor? Dar cu evenimentele interetnice din martie 1990 de la Tg. Mureş? Dar cu mineriadele? Şi mai ales, cine răspunde pentru toate astea, pentru morţi, răniţi, pagube, pentru imaginea României făcută zob, regresul politic, speranţele noastre prăvălite în ţărână? Nu ştiu care este adevărul despre evenimentele din 13-15 iunie 1990. Ştiu că fiecare are versiunea sa asupra a ceea ce s-a întâmplat şi cred că nu vom afla niciodată un adevăr absolut sau obiectiv, ci vom avea parte doar de un summum de adevăruri individuale. Mai cred că a fost o imensă manipulare şi că rostul ei, care o fi fost, nu s-a atins. Nu s-a întâmplat decât să fie o pată mare de ruşine şi durere pe obrazul cu lifting proaspăt al României. Şi foarte repede, ruşinea şi durerea au (pro)creat furia, una sufocantă. Atunci ne-am pierdut generaţia tânără, pe cei care pleacă la muncă în străinătate, la studii în străinătate, la trăit în străinătate. Şi care nu se mai întorc în ţara în care minerii plantează flori în locul oamenilor.
Capete înfierbântate este un spectacol de teatru-documentar privind venirea minerilor la Bucureşti în iunie 1990 când au pus capăt protestului anticomunist din Piaţa Universităţii. Din investigaţie reiese că sunt cel puţin trei ipoteze legate de motivele manifestării şi de venirea minerilor. Acuzaţiile de o parte şi de alta nu converg nicăieri, sunt goluri de informaţie, iar adevărul pare utopic. Şi precum asasinarea lui Kennedy, adevărul despre mineriada din 13-15 iunie va rămâne un mister pentru noi, nu şi pentru serviciile secrete sau mai puţin secrete. Spectacolul lui David Schwartz pe textul Mihaelei Michailov cu Alexandru Potocean conţine o suită de mărturii subiective ale unor personaje reale implicate în evenimente, panoramând astfel asupra unei game largi de viziuni personale asupra mineriadei şi urmărilor ei. Este, în fapt, un spectacol-lecitină care nu lasă memoria colectivă să adoarmă peste istoria noastră recentă (şi care se joacă într-unul din locurile în care au fost minerii, pe strada Biserica Enei, la Arhitectură). Atât timp cât cei participanţi şi responsabili de confuzele incidente ale trecutului postrevoluţionar pot răspunde, întrebările trebuie adresate. Una dintre lecţiile importante ale vieţii este să nu uităm căci riscăm să repetăm o greşeală. Cred că România ar trebui să îşi facă ordine în istoria recentă pentru a-şi putea trăi prezentul. Tânăra şi impertinenta generaţie e cea care nu o lasă să-şi pună gunoiul sub preş.
13-15 iunie 1990. Proiect de cercetare şi performare a istoriei recente.
miercuri, 10 noiembrie 2010
vineri, 1 octombrie 2010
1990-2010. Capete înfierbântate în Valea Jiului
„În iunie 1990, la chemarea preşedintelui Ion Iliescu, minerii din Valea Jiului au venit la Bucureşti în frunte cu Miron Cozma şi au delanşat o serie de agresiuni şi violenţe împotriva intelectualilor bucureşteni”. Această frază este un loc comun şi un clişeu instalat în mentalul colectiv al intelectualilor români, al tinerilor care nu au trăit momentele respective, al multor cetăţeni ai Bucureştiului, dar şi al opiniei publice internaţionale.
Atât prin articolul de faţă cât şi prin participarea cu spectacolul Capete Înfierbântate. 13-15 iunie 1990 în Valea Jiului, vom încerca să nuanţăm şi să deconstruim acest loc comun.
Prima idee care trebuie nuanţată este cea a „venirii” minerilor, care nu s-a desfăşurat „spontan, ca reacţie a unui grup social cu conştinţă civică la dezordinea din ţară”, aşa cum a declarat în repetate rânduri Ion Iliescu, ci a fost organizată în cele mai mici amănunte chiar de Serviciul Român de Informaţii (SRI) şi de Guvernul României, cu concursul reprezentanţilor locali ai partidului de guvernământ, F.S.N. Argumentele pentru această variantă sunt foarte multe, de la faptul că Gelu Voican Voiculescu, consilier al primului-ministru, a plecat spre Valea Jiului să se ocupe personal de transportul minerilor, incă înainte să fi avut loc presupusa „atacare a televiziunii de către forţe cu caracter legionar”, la mărturia unui fost lider local al F.S.N., care confirmă că a organizat venirea minerilor la Bucureşti, în sprijinul lui Ion Iliescu şi până la implicarea angajaţilor SRI, inclusiv a directorului Virgil Măgureanu, în acţiunile minerilor în Bucureşti).
Odată stabilită această acţiune premeditată a statului român, vine firesc întrebarea: de ce minerii? Aici credem că motivele sunt de trei categorii. În primul rând, motivul cel mai des adus în discuţie, cel legat de specificul şi profilul de personalitate al celui care lucrează în mină. Lucrul într-un mediu abrutizant, extrem de periculos, în care după cum declară mulţi mineri „când intri nu ştii dacă vei mai vedea lumina zilei”, în condiţii foarte dificile (lipsa luminii naturale, spaţiul închis şi foarte strâmt, căldura etc.), îi face pe mineri să fie mai solidari şi uniţi decât alte grupuri de muncitori, dar şi mai uşor de manipulat, din cauza lipsei de educaţie şi a provenienţei majorităţii minerilor din medii sărace şi defavorizate. Deci mai potriviţi pentru o acţiune represivă violentă, de masă, în care la nevoie să joace rolul ţapului ispăşitor.
Cel de-al doilea motiv este unul istoric, care se leagă de revolta minerilor din 1977, când, protestând împotriva condiţiilor de lucru inumane şi a salariilor foarte mici, minerii l-au sechestrat pe ministrul minelor şi l-au chemat pe Nicolae Ceauşescu la negocieri. După acest episod, securitatea a acordat o atenţie deosebită acestui grup social din Valea Jiului şi a început să infiltreze agenţi printre mineri. Astfel că în iunie 1990, la doar şase luni după căderea regimului totalitar ceauşist, aceste structuri erau încă active şi au putut funcţiona ca agitatori, instigatori şi chiar coordonatori ai acţiunilor minerilor.
În sfârşit, cel de-al treilea motiv ţine de un joc politic caracteristic regimurilor totalitare, atât de dreapta, cât şi de stânga, şi anume asmuţirea unor grupuri sociale marginalizate împotriva altora, pentru a distrage atenţia de la problemele economice cu care se confruntă. Acelaşi model aplicat, desigur la scară largă, de Hitler cu stigmatizarea evreilor, romilor sau comuniştilor, acelaşi model aplicat de regimul opresiv comunist în România anilor ’50 cu stigmatizarea burgheziei, şi aplicat inclusiv în anul 2010 de regimul Sarkozy în Franţa prin expulzarea romilor. În iunie 1990 în România acest principiu de tipul „dezbină şi condu” s-a manifestat prin inocularea prin intermediul mas-media a ideii că motivul pentru care lucrurile nu merg bine în ţară sunt golanii şi bişniţarii care ocupă Piaţa Universităţii din Bucureşti. Astfel, minerilor, de fapt tuturor muncitorilor, le-a fost distrasă atenţia de la lipsa drepturilor şi sărăcie, şi îndreptată împotriva „forţelor anarhiste” din Bucureşti (este interesant faptul că în februarie 1990, liderii de sindicat ai minerilor îşi negociaseră o serie de drepturi, pe care Ion Iliescu personal promisese că le va acorda; acest lucru a facilitat solidarizarea minerilor cu noul regim, iar nerespectarea convenţiei a fost pretextul mineriadei din 1991).
O altă idee care trebuie nuanţată este cea care îi face pe mineri vinovaţi exclusivi pentru actele de violenţă din Bucureşti. Ori lucrurile nu au stat deloc aşa. Chiar dacă nu poate fi negată implicarea unora dintre mineri în bătăi, furturi, devastări, tâlhării şi chiar violuri, trebuie semnalate două lucruri. Primul, care ar trebui să fie de la sine înţeles, este acela că nu toţi minerii au venit la Bucureşti! Iar dintre minerii care au venit, nu toţi s-au dedat la astfel de acţiuni. Unii au venit din spirit de solidaritate, dar s-au dezis de acţiunile colegilor, alţii au venit pur şi simplu din curiozitate sau spirit de aventură (mulţi nu văzuseră niciodată Bucureştiul), iar alţii chiar au acţionat în contra colegilor lor violenţi şi pentru apărarea manifestanţilor. Cel de-al doilea fapt pe care oamenii nu îl ştiu, sau nu vor să îl recunoască, este acela că majoriteatea covârşitoare a acţiunilor ilegale din timpul represiunii din iunie 1990 au fost coordonate sau/şi executate de cadre din ministerul de interne şi securitate, jandarmi, poliţişti, soldaţi, deci de reprezentanţi ai statului român. Peste 1200 de arestări ilegale, 6 morţi prin împuşcare, cel puţin 6 violuri reclamate la unitatea militară de la Măgurele, devastarea sediilor partidelor de opoziţie şi altor organizaţii, sechestrarea unui număr de peste 1000 de civili în unităţi militare, distrugerea locuinţelor de romi din cartierele mărginaşe ale Bucureştiului, interzicerea ziarului România liberă, toate aceste acte i-au avut în prim-plan nu pe mineri, ci chiar pe reprezentanţii statului, pe cei care ar trebui să asigure protecţia cetăţenilor!
Toate aceste omisiuni intenţionate sau neînţelegeri ale fenomenelor din jurul represiunii din 13-15 iunie 1990 au dus în cele din urmă la stigmatizarea unei întregi categorii sociale – minerii, şi a unei întregi zone geografice – Valea Jiului. Termenul de miner a devenit sinonim inclusiv în limbajul uzual al multor români cu „huligan” sau „brută”, iar această generalizare dăunătoare a fost întreţinută chiar de mulţi intelectuali români (regizorul Lucian Pintilie îi numea la un moment dat „urangutani programabili la cerere”). Mai departe, termenul de „mineriadă” folosit pentru ceea ce a fost de fapt o represiune a statului român împotriva propriilor cetăţeni, s-a încetăţenit în opinia publică românească, şi a fost preluat în mediile internaţionale (de exemplu, pe site-ul Wikipedia/english găsim definiţia termenului de „Mineriad” în limba engleză!). Presa internaţională a difuzat peste tot imagini cu „minerii, uneltele lui Ion Iliescu împotriva democraţiei” iar presa şi liderii de opinie din România au continuat să îi blameze şi ridiculizeze pe mineri. Evoluţia ulterioară a lui Miron Cozma, celelalte „mineriade”, chiar situaţia hilară din campionatul românesc de fotbal, unde Jiul Petroşani ajunsese să câştige toate meciurile de pe teren propriu, sub ameninţarea cu bătaia arbitrilor şi echipei adverse, au perpetuat şi intărit preconcepţiile despre Valea Jiului. Minele s-au închis, investitorii străini şi autohtoni speriaţi de această imagine de „no man’s land”, au evitat zona, statul a ignorat problemele din Valea Jiului, sau a oferit soluţii de moment total nepractice (acordarea salariilor compensatorii pentru minerii disponibilizaţi), uitând că primii vinovaţi pentru căderea economică a zonei sunt chiar reprezentanţii statului român, care i-au manipulat şi aruncat pe mineri în derizoriul „mineriadei”.
Astfel, la 20 de ani după evenimentele din iunie 1990 se poate afirma cu convingere că a treia categorie de victime ale represiunii din 13-15 iunie 1990, pe lângă „intelectuali” şi „romi” au fost chiar minerii şi locuitorii Văii Jiului.
Participarea cu spectacolul de teatru documentar Capete Înfierbântate. 13-15 iunie 1990 urmat de o dezbatere publică în Petroşani, are ca obiective atât educarea şi informarea cetăţenilor din Valea Jiului în ce priveşte evenimentele, cât şi facilitarea posibilităţii de exprimare a opiniei unei comunităţi afectate de represiunea respectivă.
Atât prin articolul de faţă cât şi prin participarea cu spectacolul Capete Înfierbântate. 13-15 iunie 1990 în Valea Jiului, vom încerca să nuanţăm şi să deconstruim acest loc comun.
Prima idee care trebuie nuanţată este cea a „venirii” minerilor, care nu s-a desfăşurat „spontan, ca reacţie a unui grup social cu conştinţă civică la dezordinea din ţară”, aşa cum a declarat în repetate rânduri Ion Iliescu, ci a fost organizată în cele mai mici amănunte chiar de Serviciul Român de Informaţii (SRI) şi de Guvernul României, cu concursul reprezentanţilor locali ai partidului de guvernământ, F.S.N. Argumentele pentru această variantă sunt foarte multe, de la faptul că Gelu Voican Voiculescu, consilier al primului-ministru, a plecat spre Valea Jiului să se ocupe personal de transportul minerilor, incă înainte să fi avut loc presupusa „atacare a televiziunii de către forţe cu caracter legionar”, la mărturia unui fost lider local al F.S.N., care confirmă că a organizat venirea minerilor la Bucureşti, în sprijinul lui Ion Iliescu şi până la implicarea angajaţilor SRI, inclusiv a directorului Virgil Măgureanu, în acţiunile minerilor în Bucureşti).
Odată stabilită această acţiune premeditată a statului român, vine firesc întrebarea: de ce minerii? Aici credem că motivele sunt de trei categorii. În primul rând, motivul cel mai des adus în discuţie, cel legat de specificul şi profilul de personalitate al celui care lucrează în mină. Lucrul într-un mediu abrutizant, extrem de periculos, în care după cum declară mulţi mineri „când intri nu ştii dacă vei mai vedea lumina zilei”, în condiţii foarte dificile (lipsa luminii naturale, spaţiul închis şi foarte strâmt, căldura etc.), îi face pe mineri să fie mai solidari şi uniţi decât alte grupuri de muncitori, dar şi mai uşor de manipulat, din cauza lipsei de educaţie şi a provenienţei majorităţii minerilor din medii sărace şi defavorizate. Deci mai potriviţi pentru o acţiune represivă violentă, de masă, în care la nevoie să joace rolul ţapului ispăşitor.
Cel de-al doilea motiv este unul istoric, care se leagă de revolta minerilor din 1977, când, protestând împotriva condiţiilor de lucru inumane şi a salariilor foarte mici, minerii l-au sechestrat pe ministrul minelor şi l-au chemat pe Nicolae Ceauşescu la negocieri. După acest episod, securitatea a acordat o atenţie deosebită acestui grup social din Valea Jiului şi a început să infiltreze agenţi printre mineri. Astfel că în iunie 1990, la doar şase luni după căderea regimului totalitar ceauşist, aceste structuri erau încă active şi au putut funcţiona ca agitatori, instigatori şi chiar coordonatori ai acţiunilor minerilor.
În sfârşit, cel de-al treilea motiv ţine de un joc politic caracteristic regimurilor totalitare, atât de dreapta, cât şi de stânga, şi anume asmuţirea unor grupuri sociale marginalizate împotriva altora, pentru a distrage atenţia de la problemele economice cu care se confruntă. Acelaşi model aplicat, desigur la scară largă, de Hitler cu stigmatizarea evreilor, romilor sau comuniştilor, acelaşi model aplicat de regimul opresiv comunist în România anilor ’50 cu stigmatizarea burgheziei, şi aplicat inclusiv în anul 2010 de regimul Sarkozy în Franţa prin expulzarea romilor. În iunie 1990 în România acest principiu de tipul „dezbină şi condu” s-a manifestat prin inocularea prin intermediul mas-media a ideii că motivul pentru care lucrurile nu merg bine în ţară sunt golanii şi bişniţarii care ocupă Piaţa Universităţii din Bucureşti. Astfel, minerilor, de fapt tuturor muncitorilor, le-a fost distrasă atenţia de la lipsa drepturilor şi sărăcie, şi îndreptată împotriva „forţelor anarhiste” din Bucureşti (este interesant faptul că în februarie 1990, liderii de sindicat ai minerilor îşi negociaseră o serie de drepturi, pe care Ion Iliescu personal promisese că le va acorda; acest lucru a facilitat solidarizarea minerilor cu noul regim, iar nerespectarea convenţiei a fost pretextul mineriadei din 1991).
O altă idee care trebuie nuanţată este cea care îi face pe mineri vinovaţi exclusivi pentru actele de violenţă din Bucureşti. Ori lucrurile nu au stat deloc aşa. Chiar dacă nu poate fi negată implicarea unora dintre mineri în bătăi, furturi, devastări, tâlhării şi chiar violuri, trebuie semnalate două lucruri. Primul, care ar trebui să fie de la sine înţeles, este acela că nu toţi minerii au venit la Bucureşti! Iar dintre minerii care au venit, nu toţi s-au dedat la astfel de acţiuni. Unii au venit din spirit de solidaritate, dar s-au dezis de acţiunile colegilor, alţii au venit pur şi simplu din curiozitate sau spirit de aventură (mulţi nu văzuseră niciodată Bucureştiul), iar alţii chiar au acţionat în contra colegilor lor violenţi şi pentru apărarea manifestanţilor. Cel de-al doilea fapt pe care oamenii nu îl ştiu, sau nu vor să îl recunoască, este acela că majoriteatea covârşitoare a acţiunilor ilegale din timpul represiunii din iunie 1990 au fost coordonate sau/şi executate de cadre din ministerul de interne şi securitate, jandarmi, poliţişti, soldaţi, deci de reprezentanţi ai statului român. Peste 1200 de arestări ilegale, 6 morţi prin împuşcare, cel puţin 6 violuri reclamate la unitatea militară de la Măgurele, devastarea sediilor partidelor de opoziţie şi altor organizaţii, sechestrarea unui număr de peste 1000 de civili în unităţi militare, distrugerea locuinţelor de romi din cartierele mărginaşe ale Bucureştiului, interzicerea ziarului România liberă, toate aceste acte i-au avut în prim-plan nu pe mineri, ci chiar pe reprezentanţii statului, pe cei care ar trebui să asigure protecţia cetăţenilor!
Toate aceste omisiuni intenţionate sau neînţelegeri ale fenomenelor din jurul represiunii din 13-15 iunie 1990 au dus în cele din urmă la stigmatizarea unei întregi categorii sociale – minerii, şi a unei întregi zone geografice – Valea Jiului. Termenul de miner a devenit sinonim inclusiv în limbajul uzual al multor români cu „huligan” sau „brută”, iar această generalizare dăunătoare a fost întreţinută chiar de mulţi intelectuali români (regizorul Lucian Pintilie îi numea la un moment dat „urangutani programabili la cerere”). Mai departe, termenul de „mineriadă” folosit pentru ceea ce a fost de fapt o represiune a statului român împotriva propriilor cetăţeni, s-a încetăţenit în opinia publică românească, şi a fost preluat în mediile internaţionale (de exemplu, pe site-ul Wikipedia/english găsim definiţia termenului de „Mineriad” în limba engleză!). Presa internaţională a difuzat peste tot imagini cu „minerii, uneltele lui Ion Iliescu împotriva democraţiei” iar presa şi liderii de opinie din România au continuat să îi blameze şi ridiculizeze pe mineri. Evoluţia ulterioară a lui Miron Cozma, celelalte „mineriade”, chiar situaţia hilară din campionatul românesc de fotbal, unde Jiul Petroşani ajunsese să câştige toate meciurile de pe teren propriu, sub ameninţarea cu bătaia arbitrilor şi echipei adverse, au perpetuat şi intărit preconcepţiile despre Valea Jiului. Minele s-au închis, investitorii străini şi autohtoni speriaţi de această imagine de „no man’s land”, au evitat zona, statul a ignorat problemele din Valea Jiului, sau a oferit soluţii de moment total nepractice (acordarea salariilor compensatorii pentru minerii disponibilizaţi), uitând că primii vinovaţi pentru căderea economică a zonei sunt chiar reprezentanţii statului român, care i-au manipulat şi aruncat pe mineri în derizoriul „mineriadei”.
Astfel, la 20 de ani după evenimentele din iunie 1990 se poate afirma cu convingere că a treia categorie de victime ale represiunii din 13-15 iunie 1990, pe lângă „intelectuali” şi „romi” au fost chiar minerii şi locuitorii Văii Jiului.
Participarea cu spectacolul de teatru documentar Capete Înfierbântate. 13-15 iunie 1990 urmat de o dezbatere publică în Petroşani, are ca obiective atât educarea şi informarea cetăţenilor din Valea Jiului în ce priveşte evenimentele, cât şi facilitarea posibilităţii de exprimare a opiniei unei comunităţi afectate de represiunea respectivă.
marți, 10 august 2010
miercuri, 5 mai 2010
Capete înfierbântate. 13-15 iunie 1990 - interviu cu David Schwartz, regizor / Dilema Veche
Constantin VICĂ
03 Mai 2010
Centrul de Introspecție Vizuală va prezenta în zilele de 5, 6, 7, 8, 9 mai 2010, de la ora 20.00, spectacolul de teatru documentar Capete înfierbântate, eveniment desfășurat în cadrul proiectului 13-15 iunie 1990. Proiectul utilizează metoda documentării prin interviu și prin arhivarea informațiilor și rapoartelor care conțin referințe la evenimentele din 13-15 iunie. Echipa de documentare a stabilit, în urma informațiilor, mai multe ipoteze despre "Mineriada" din 13-15 iunie 1990 (care a urmat Pieței Universității) coerente în interior, dar absolut incompatibile între ele. În lipsa unor informaţii suplimentare, stabilirea unui adevăr istoric, de unde ar decurge identificarea unor vinovaţi şi studierea mecanismelor de funcţionare ale sistemului care a produs evenimentele, devine imposibilă.
Am discutat cu regizorul David Schwartz despre intenția acestui spectacol, metoda sa și raportarea pe care o are față de evenimentele de acum 20 de ani.
De ce ai ales să cercetezi Mineriada din iunie 1990? Cînd ți-a venit ideea?
Mă interesează foarte tare istoria recentă şi felul în care se raportează românii la istorie. Cred că la noi (poate şi la alţii, dar nu am cercetat eu subiectul) există o dezinformare majoră legată de istorie şi de înţelegerea istoriei, începînd cu Ştefan cel Mare şi terminînd cu revoluţia din 1989 şi cu represiunile din cursul anului 1990. Această dezinformare vine în primul rînd din şcoală, din felul în care (nu) sunt discutate aceste probleme. Propunerea de a lucra pe subiectul aşa-numitei Mineriade din 1990 a venit de fapt de la Mihaela Michailov, în toamna anului trecut, în urma unor discuţii ale noastre legate de evenimente majore din istoria recentă a Bucureştiului.
Ce înseamnă teatru documentar, ce metodă presupune?
Nu cred că există o singură metodă, dar voi explica înţelegerea pe care o avem noi despre teatrul documentar. Este vorba de un tip de teatru care foloseşte ca material pentru scenariul de spectacol exclusiv poveşti, personaje şi situaţii reale, documentate, fără a inventa nimic la nivelul informaţiei şi al conţinutului. Sigur că aceste date sunt selectate, editate şi prezentate într-o formă aleasă intenţionat şi aici intervine subiectivitatea noastră. Ca metodă pentru acest spectacol am folosit interviurile cu diferiţi participanţi la evenimentele din 13-15 iunie. De fapt, toate aceste interviuri (peste 30 pînă acum) fac parte dintr-o arhivă informală pe care vrem să o facem accesibilă online. Scenariul spectacolului este construit dintr-o succesiune de fragmente de interviu, devenite monoloage.
Cum ai colaborat cu Mihalea Michailov? Dar cu Cinty?
Cum spuneam, am lucrat cu Mihaela încă de la planul proiectului, apoi am cooptat-o şi pe Cinty si împreună am început documentarea, cercetarea documentelor disponibile online, căutarea persoanelor care într-un fel sau altul au participat la evenimente şi intervievarea lor. Am făcut interviuri atît cu personalităţile publice ale evenimentelor, de la Marian Munteanu la Ion Iliescu, cît şi cu oameni obişnuiţi, persoane bătute, arestate ilegal sau rănite, dar şi mineri participanţi la evenimente. După perioada de documentare, am început lucrul la spectacol, împreună cu Mihaela pe editarea monoloagelor, iar cu Cinty pe selectarea materialului documentar (text, fotografii, imagini video) pentru proiecţii.
Observ că Alexandru Potocean este numit performer, nu actor. De ce?
Pentru mine diferenţa esenţială dintre performer şi actor este la nivelul implicării şi înţelegerii întregului demers al proiectului. Alexandru Potocean a lucrat împreună cu noi atît în faza de documentare, cît şi la construcţia scenariului de spectacol, fiind implicat activ în conceperea spectacolului. Astfel, el nu este doar un actor care joacă rolul care i s-a dat, ci acest spectacol reprezintă şi viziunea şi percepţia lui asupra subiectului şi problemelor abordate.
Vorbești de trei ipoteze care s-au conturat în urma documentării. Ce raport vezi între ele?
Cele trei ipoteze principale asupra evenimentelor sunt incompatibile, diferă în puncte esenţiale. Dovedesc practic că adevărul este imposibil de stabilit.
Crezi că a te întreba care e adevărul despre 13-15 iunie 1990 însemnă a-ți pune greșit întrebarea?
Cred că da. Paul Veyne spune că istoria nu este o sumă de fapte, ci o ţesătură de intrigi. Iar adevărul fiecărui fragment de istorie depinde de intriga pe care o alege istoricul ca fiind principală. Şi istoria este un decupaj, ca şi scenariile de teatru sau de film. În funcţie de mesajul care îl interesează, istoricul alege perspectiva asupra evenimentului. Aşa că stabilirea adevărului, care ar trebui să fie unul singur, este practic imposibilă.
Ce s-a uitat despre 13-15 iunie? Cine a cîștigat în urma evenimentului?
Acum aleg şi eu intriga care mă interesează pe mine şi spun că cel mai important lucru care s-a uitat este faptul că evenimentele din 13-15 iunie au fost nu doar o agresiune la adresa "intelectualilor" ci şi intenția unui pogrom împotriva comunităţii rome din Bucureşti. Minerii au fost antrenaţi de poliţiştii de sector pentru a intra în cartierele "de romi" (Ferentari, Rahova, şi altele) şi a devasta şi jefui zeci de case de romi. Peste 600 de romi au fost reţinuţi ilegal, fără mandat, loviţi şi torturaţi la unităţile militare de la Măgurele şi Băneasa. Mai mult, directorul general al TVR, Emanuel Valeriu a avut o intervenţie televizată în care a spus că bande de romi devastează clădirile guvernamentale şi trebuie oprite. Şi aproape nimeni nu mai ştie sau nu mai recunoaşte aceste lucruri.
Oare se putea face mai devreme acest proiect?
Într-adevăr nu s-a prea ocupat nimeni de evenimentele acestea; ele, cum spuneam, au fost trecute sub tăcere. Eu cred că se putea face şi mai devreme, încă mai bine, dar nu a avut cine să îl facă, nu a interesat pe nimeni. În zona teatrului, abia din anii 2000 mai mulţi artişti au început să fie interesaţi de realitatea imediată românească. În plus, un astfel de spectacol este foarte greu, dacă nu imposibil de făcut în cadrul unei instituţii de stat, pentru că riscă să supere pe toată lumea. Noi nu am găsit finanţare decît de la persoane private pentru acest proiect.
Aveai 5 ani la Mineriada din iunie 1990. Acest fapt e o garanție a neutralității tale sau ai ales și asumat o poziție de raportare la evenimente?
Nu cred că poţi să rămâi neutru în faţa unui asemenea subiect, dar cred că este important să încerci să prezinţi toate perspectivele cu argumentele lor. Faptul că eram atât de mic atunci şi nu am practic nicio amintire de la evenimente, m-a ajutat probabil să judec cu mai puţină patimă. Ceea ce nu ştiu dacă este bine sau rău.
David Schwartz, 25 de ani, este regizor de teatru, membru al grupului tangaProject. În bucurești, la Teatrul Luni de la Green Hours, i se joacă spectacolul Faceți loc!. A fost nominalizat la premiul de debut al UNITER pentru regia spectacolului România! Te pup (dramaturg: Bogdan Georgescu; producția: Teatrul Național din Iași), spectacol care va participa la festivalul internațional NEW PLAYS FROM EUROPE, Wiesbaden, Germania.
03 Mai 2010
Centrul de Introspecție Vizuală va prezenta în zilele de 5, 6, 7, 8, 9 mai 2010, de la ora 20.00, spectacolul de teatru documentar Capete înfierbântate, eveniment desfășurat în cadrul proiectului 13-15 iunie 1990. Proiectul utilizează metoda documentării prin interviu și prin arhivarea informațiilor și rapoartelor care conțin referințe la evenimentele din 13-15 iunie. Echipa de documentare a stabilit, în urma informațiilor, mai multe ipoteze despre "Mineriada" din 13-15 iunie 1990 (care a urmat Pieței Universității) coerente în interior, dar absolut incompatibile între ele. În lipsa unor informaţii suplimentare, stabilirea unui adevăr istoric, de unde ar decurge identificarea unor vinovaţi şi studierea mecanismelor de funcţionare ale sistemului care a produs evenimentele, devine imposibilă.
Am discutat cu regizorul David Schwartz despre intenția acestui spectacol, metoda sa și raportarea pe care o are față de evenimentele de acum 20 de ani.
De ce ai ales să cercetezi Mineriada din iunie 1990? Cînd ți-a venit ideea?
Mă interesează foarte tare istoria recentă şi felul în care se raportează românii la istorie. Cred că la noi (poate şi la alţii, dar nu am cercetat eu subiectul) există o dezinformare majoră legată de istorie şi de înţelegerea istoriei, începînd cu Ştefan cel Mare şi terminînd cu revoluţia din 1989 şi cu represiunile din cursul anului 1990. Această dezinformare vine în primul rînd din şcoală, din felul în care (nu) sunt discutate aceste probleme. Propunerea de a lucra pe subiectul aşa-numitei Mineriade din 1990 a venit de fapt de la Mihaela Michailov, în toamna anului trecut, în urma unor discuţii ale noastre legate de evenimente majore din istoria recentă a Bucureştiului.
Ce înseamnă teatru documentar, ce metodă presupune?
Nu cred că există o singură metodă, dar voi explica înţelegerea pe care o avem noi despre teatrul documentar. Este vorba de un tip de teatru care foloseşte ca material pentru scenariul de spectacol exclusiv poveşti, personaje şi situaţii reale, documentate, fără a inventa nimic la nivelul informaţiei şi al conţinutului. Sigur că aceste date sunt selectate, editate şi prezentate într-o formă aleasă intenţionat şi aici intervine subiectivitatea noastră. Ca metodă pentru acest spectacol am folosit interviurile cu diferiţi participanţi la evenimentele din 13-15 iunie. De fapt, toate aceste interviuri (peste 30 pînă acum) fac parte dintr-o arhivă informală pe care vrem să o facem accesibilă online. Scenariul spectacolului este construit dintr-o succesiune de fragmente de interviu, devenite monoloage.
Cum ai colaborat cu Mihalea Michailov? Dar cu Cinty?
Cum spuneam, am lucrat cu Mihaela încă de la planul proiectului, apoi am cooptat-o şi pe Cinty si împreună am început documentarea, cercetarea documentelor disponibile online, căutarea persoanelor care într-un fel sau altul au participat la evenimente şi intervievarea lor. Am făcut interviuri atît cu personalităţile publice ale evenimentelor, de la Marian Munteanu la Ion Iliescu, cît şi cu oameni obişnuiţi, persoane bătute, arestate ilegal sau rănite, dar şi mineri participanţi la evenimente. După perioada de documentare, am început lucrul la spectacol, împreună cu Mihaela pe editarea monoloagelor, iar cu Cinty pe selectarea materialului documentar (text, fotografii, imagini video) pentru proiecţii.
Observ că Alexandru Potocean este numit performer, nu actor. De ce?
Pentru mine diferenţa esenţială dintre performer şi actor este la nivelul implicării şi înţelegerii întregului demers al proiectului. Alexandru Potocean a lucrat împreună cu noi atît în faza de documentare, cît şi la construcţia scenariului de spectacol, fiind implicat activ în conceperea spectacolului. Astfel, el nu este doar un actor care joacă rolul care i s-a dat, ci acest spectacol reprezintă şi viziunea şi percepţia lui asupra subiectului şi problemelor abordate.
Vorbești de trei ipoteze care s-au conturat în urma documentării. Ce raport vezi între ele?
Cele trei ipoteze principale asupra evenimentelor sunt incompatibile, diferă în puncte esenţiale. Dovedesc practic că adevărul este imposibil de stabilit.
Crezi că a te întreba care e adevărul despre 13-15 iunie 1990 însemnă a-ți pune greșit întrebarea?
Cred că da. Paul Veyne spune că istoria nu este o sumă de fapte, ci o ţesătură de intrigi. Iar adevărul fiecărui fragment de istorie depinde de intriga pe care o alege istoricul ca fiind principală. Şi istoria este un decupaj, ca şi scenariile de teatru sau de film. În funcţie de mesajul care îl interesează, istoricul alege perspectiva asupra evenimentului. Aşa că stabilirea adevărului, care ar trebui să fie unul singur, este practic imposibilă.
Ce s-a uitat despre 13-15 iunie? Cine a cîștigat în urma evenimentului?
Acum aleg şi eu intriga care mă interesează pe mine şi spun că cel mai important lucru care s-a uitat este faptul că evenimentele din 13-15 iunie au fost nu doar o agresiune la adresa "intelectualilor" ci şi intenția unui pogrom împotriva comunităţii rome din Bucureşti. Minerii au fost antrenaţi de poliţiştii de sector pentru a intra în cartierele "de romi" (Ferentari, Rahova, şi altele) şi a devasta şi jefui zeci de case de romi. Peste 600 de romi au fost reţinuţi ilegal, fără mandat, loviţi şi torturaţi la unităţile militare de la Măgurele şi Băneasa. Mai mult, directorul general al TVR, Emanuel Valeriu a avut o intervenţie televizată în care a spus că bande de romi devastează clădirile guvernamentale şi trebuie oprite. Şi aproape nimeni nu mai ştie sau nu mai recunoaşte aceste lucruri.
Oare se putea face mai devreme acest proiect?
Într-adevăr nu s-a prea ocupat nimeni de evenimentele acestea; ele, cum spuneam, au fost trecute sub tăcere. Eu cred că se putea face şi mai devreme, încă mai bine, dar nu a avut cine să îl facă, nu a interesat pe nimeni. În zona teatrului, abia din anii 2000 mai mulţi artişti au început să fie interesaţi de realitatea imediată românească. În plus, un astfel de spectacol este foarte greu, dacă nu imposibil de făcut în cadrul unei instituţii de stat, pentru că riscă să supere pe toată lumea. Noi nu am găsit finanţare decît de la persoane private pentru acest proiect.
Aveai 5 ani la Mineriada din iunie 1990. Acest fapt e o garanție a neutralității tale sau ai ales și asumat o poziție de raportare la evenimente?
Nu cred că poţi să rămâi neutru în faţa unui asemenea subiect, dar cred că este important să încerci să prezinţi toate perspectivele cu argumentele lor. Faptul că eram atât de mic atunci şi nu am practic nicio amintire de la evenimente, m-a ajutat probabil să judec cu mai puţină patimă. Ceea ce nu ştiu dacă este bine sau rău.
David Schwartz, 25 de ani, este regizor de teatru, membru al grupului tangaProject. În bucurești, la Teatrul Luni de la Green Hours, i se joacă spectacolul Faceți loc!. A fost nominalizat la premiul de debut al UNITER pentru regia spectacolului România! Te pup (dramaturg: Bogdan Georgescu; producția: Teatrul Național din Iași), spectacol care va participa la festivalul internațional NEW PLAYS FROM EUROPE, Wiesbaden, Germania.
sâmbătă, 1 mai 2010
Capete înfierbântate - spectacol de teatru
Spectacol desfăşurat în cadrul proiectului 13-15 iunie 1990.
Text: Michaela Mihailov
Performer: Alexandru Potocean
Video: Cinty Ionescu
Sound: Cătălin Rulea
Scenografia: Adrian Cristea
Regia: David Schwartz.
Premiera: 5 mai 2010, ora 20.00, Centrul de Introspecţie Vizuală, Bucureşti.
13-15 iunie 1990 este un proiect de cercetare şi performare a istoriei recente, propunând audienţei să participe la un act de retrocedare a memoriei colective şi subiective.
Evenimentele din zilele de 13-15 iunie 1990 au marcat o perioadă de disensiuni socio-politice majore cu efecte în devalorizarea democraţiei româneşti, fragil instituite, în polarizarea societăţii civile şi în alterarea spiritului civic.
Proiectul are la bază metoda documentării prin interviu şi prin arhivarea datelor şi rapoartelor care conţin referinţe la evenimentele din 13-15 iunie.
Proiectul are două componente: spectacolul de teatru documentar şi o arhivă audio-video informală de interviuri realizate cu actanţi ai evenimentelor, de la liderii mişcării “Piaţa Universităţii” la lideri politici, persoane rănite sau arestate, mineri.
Spectacolul Capete înfierbântate reactivează în conştiinţa publică un calup de istorie vie, din perspectiva actorilor sociali implicaţi în evenimente. Adevărul despre aceste evenimente este suma punctelor de vedere, de cele mai multe ori contradictorii şi imposibil de redus la o unică perspectivă.
13-15 iunie 1990 este un proiect independent şi autofinanţat şi facilitează accesul gratuit atât la spectacolul Capete înfierbântate cât şi la arhiva audio-video.
Text: Michaela Mihailov
Performer: Alexandru Potocean
Video: Cinty Ionescu
Sound: Cătălin Rulea
Scenografia: Adrian Cristea
Regia: David Schwartz.
Premiera: 5 mai 2010, ora 20.00, Centrul de Introspecţie Vizuală, Bucureşti.
13-15 iunie 1990 este un proiect de cercetare şi performare a istoriei recente, propunând audienţei să participe la un act de retrocedare a memoriei colective şi subiective.
Evenimentele din zilele de 13-15 iunie 1990 au marcat o perioadă de disensiuni socio-politice majore cu efecte în devalorizarea democraţiei româneşti, fragil instituite, în polarizarea societăţii civile şi în alterarea spiritului civic.
Proiectul are la bază metoda documentării prin interviu şi prin arhivarea datelor şi rapoartelor care conţin referinţe la evenimentele din 13-15 iunie.
Proiectul are două componente: spectacolul de teatru documentar şi o arhivă audio-video informală de interviuri realizate cu actanţi ai evenimentelor, de la liderii mişcării “Piaţa Universităţii” la lideri politici, persoane rănite sau arestate, mineri.
Spectacolul Capete înfierbântate reactivează în conştiinţa publică un calup de istorie vie, din perspectiva actorilor sociali implicaţi în evenimente. Adevărul despre aceste evenimente este suma punctelor de vedere, de cele mai multe ori contradictorii şi imposibil de redus la o unică perspectivă.
13-15 iunie 1990 este un proiect independent şi autofinanţat şi facilitează accesul gratuit atât la spectacolul Capete înfierbântate cât şi la arhiva audio-video.
marți, 20 aprilie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)