Despre persecutia impotriva romilor si cum s-a construit perceptia ca romii sunt "anti-Revolutie" / Dezbatere 26 martie / Articol Hotnews

de Cosmin Navadaru
Luni 28 martie 2011

"A fost destul de frapant sa descoperim ceva ce este aproape necunoscut in spatiul public: faptul ca o mare parte dintre victimele din 13-15 iunie 1990 au fost persoane de etnie roma, majoritatea fara nici o legatura aparenta cu Piata Universitatii", a explicat David Schwartz, reprezentant al Centrului de Instrospectie Vizuala, cu ocazia unei dezbateri desfasurate in cadrul seriei de evenimente Capete Infierbantate.

Nicolae Gheorghe, sociolog roman de etnie roma, a explicat ca in ciuda evenimentelor petrecute incepand cu decembrie '89 si pana in 1995 si soldate cu morti si case incendiate, trebuie evitate cuvintele "genocid" sau "pogrom", "pentru ca sunt cuvinte care mai degraba inflameaza". "Ceea ce pot sa spun dupa 20 de ani si n-o spuneam atunci este ca, intr-adevar, casele ce au fost incendiate au apartinut in primul rand celor care comiteau infractiuni".

Din 1200 de arestati la Mineriada din 1990, 700 erau de etnie roma

"Proiectul nostru [n.r. Capete Infierbantate, serie de evenimente ce se desfasoara in Capitala in perioada 18 martie - 12 aprilie] este un proiect de cercetare si performare a istoriei recente, axat pe evenimentele din jurul represiunii din 13-15 iunie 1990, cand se stie minerii au venit sa ii ia la bataie pe intelectualii din Bucuresti, la chemarea presedintelui Ion Iliescu", a explicat David Schwartz, coordonator al unei dezbateri ce a avut loc in weekend, la Centrul de Introspectie Vizuala.

"Am incercat sa depasim cliseul acesta, sa incercam sa vedem cam ce s-a intamplat in jurul evenimentului respectiv. Am facut o serie de interviuri cu peste 30 de actanti ai evenimentului, de la oameni obisnuiti care mergeau in Piata Universitatii, pana la oameni batuti, oameni arestati si inchisi la unitatea militara de la Magurele, mineri, antropologi care au studiat evenimentele respective.

In timpul cercetarii noastre, a fost destul de frapant sa descoperim, destul de devreme, ceva ce este aproape necunoscut in spatiul public: faptul ca o mare parte dintre victimele din 13 - 15 iunie 1990 au fost persoane de etnie roma, majoritatea fara nici o legatura aparenta cu Piata Universitatii.

La orice comemorare a Mineriadei, la orice discutie despre Mineriada din '90, se vorbeste despre intelectuali, despre lupta anti-comunista, despre protestele anti-guvernamentale si mult mai putin despre aceste victime care au fost totusi in numar foarte mare. Dan Voinea [n.r. general in Armata Romana] spunea ca din cei 1200 de arestati la unitatile militare de la Baneasa si Magurele (arestate fara mandat si fara sa fie formulata vreo acuzatie impotriva lor), se pare ca peste 700 erau de etnie roma".

"Era ceva menit in sensul acesta ca romii sa fie persecutati"

In 28 ianuarie m-am dus si eu sa protestez, suparat pe FSN. In metrou, un domn foarte scarbit s-a intors la un rom de-al nostru, care era mai pasional, cum suntem noi. Si i-a spus: "Nu va cred eu pe voi, tiganii, ca sunteti atat de patrioti!" Si l-am crezut! Adica m-a facut si pe mine sa ma indoiesc. Oare adevarurile romanilor erau si ale mele?

Vasile Ionescu, publicist roman de etnie roma
"La Biroul de Informatii, brusc o lanterna in ochi: "Mainile sus!" Erau soldatii care m-au luat si m-au dus. La vremea aceea era SRI-ul acolo. Era un cordon de soldati si am dat peste mai multi tigani: era un tigan de-al nostru (portarul de la Libertatea)... Toti - trei, patru, cinci, eram toti romi. Ii zic eu unui locotenent: "Domnu' locotenent, sunt de la Ziarul Romilor. Aveti ordin sa arestati doar romi?" La care el se uita la mine si zice "nu". Se mai invarte vreo cinci minute si spune: "Dati-le drumul"," a povestit cu ocazia evenimentului Vasile Ionescu, publicist de etnie roma si vicepresedinte al Institutului Media pentru Diversitate.

"Inca din 16 decembrie 1989 poate ca era ceva menit in sensul acesta ca romii sa fie persecutati. Ceausescu s-a referit la huligani la Timisoara. Primul mort in Timisoara a fost Ianos Paris, un tanar de 16 ani, care era rom.

Pe baza marturiilor pe care le-am strans (m-am dus in Ferentari: femei violate, oameni batuti), am scos un numar de ziar care a fost numar tematic, legat de ce s-a intamplat in acea perioada", a rememorat Vasile Ionescu.

Cum a ajuns recunoscuta pe plan international problema particulara a romilor

"Eram de la inceputul lunii iunie 1990 la Copenhaga. Am reusit in cursul acelei conferinte sa promovam aceasta recunoastere a problematicii romilor de catre o conferinta diplomatica. Dupa sase saptamani de lobby, intalniri, conferinte de presa, discutii cu diplomatii, am reusit sa introducem 12 cuvinte despre problematica romilor", a povestit cu ocazia evenimentului Nicolae Gheorghe, sociolog roman de etnie roma, fost vicepresedinte al Uniunii Internationale a Romilor.

"E un articol in care statele participante condamna orice forma de intoleranta etnica, ura motivata rasiala, totalitarism, antisemitism. Si apoi vine: "in acest context, recunosc problemele particulare ale romilor (gypsies)". Au fost 12 vorbe din pagini intregi de informatii pe care le-am dat in perioada respectiva.

Despre romi nu se stia nimic, despre "gypsies" se mai stia ceva, de aceea am folosit paranteza aceea, pe care apoi am eliminat-o. Am pus "gypsies" pentru ca sa existe o referinta pentru diplomatii din Occident. Ei nu intelegeau cine sunt "rroma".

"Am reactionat si am spus: sunt pogromuri motivate rasial"

"In iunie am primit un telefon de la sora mea, care mi-a zis: "stai acolo, in Copenhaga, nu veni la Bucuresti. E rau daca vii aici, daca iesi pe strada, te iau la bataie. Cand am revenit in Romania, am revenit cu o perceptie diferita.

In septembrie 1990 a fost incidentul de la Mihail Kogalniceanu si apoi de la Bolintin-Deal, Bolintin-Vale, din 1991. Noi am reactionat cu foarte multa putere si am spus: sunt pogromuri motivate rasial. Am avut un discurs virulent, care ne-a atras antipatii din diferite segmente ale populatiei romanesti, cum si de la romi am avut activisti care ne-au condamnat, numindu-ne tradatori, spioni.

Cand am revenit in tara, tocmai se intocmise o comisie de documentare. Si am mers in cateva cartiere si am cules marturii, declaratii pe care le-am dat Comisiei Parlamentare (Comisia FSN-ului, era Parlamentul Provizoriu). Au fost culese zeci de declaratii si ce m-a motivat si nu prea este faptul ca, la intrebarea "la cine a fost Politia si la cine au fost minerii?", oamenii au raspuns: "la aia care aveau magazin acasa". Deci cei care aveau mici depozite de alimente si magazine acasa si erau cunoscuti ca "bisnitari"."

Incidente impotriva romilor - din decembrie '89 pana in 1995 - existenta unui "pattern"

"Primul incident anti-rom a fost la Varghis si la Lunga, in judetul Covasna, chiar in decembrie 1989 (28-29 decembrie): "Au murit patru oameni la Lunga, intr-un conflict intre maghiari si tiganii unguresti. Apoi a fost la Satu Mare. Deci primele conflicte care au vizat tiganii au fost in ungurime. Au existat incidente, intamplari cu persoane omorate, case incendiate, geamuri sparte: Reghin, Targu Mures, Varghis, Lunca, Seica Mare.

Au fost cateva astfel de elemente. Am documentat, de fiecare am ascultat cu atentie inainte de a pune o eticheta (am fost candva sociolog): este pogrom sau este altceva. De fiecare data mi s-a spus ca de vina au fost cei care au fost atacati. Erau hoti, terorizau localnicii. Era si versiunea autoritatii locale, dar si a cetatenilor cu care am stat de vorba. Am stat vreo 6-7 luni de zile cu sentimentul ca da, ei au facut ceva rau. Asta a contaminat cumva si perceptia mea despre ce s-a intamplat in Bucuresti.

Nicolae Gheorghe, sociolog roman de etnie roma
Prima mea trezire si reactie puternica a fost in octombrie, dupa conflictul de la Mihail Kogalniceanu, cand au fost 10-15 evenimente unul dupa altul. Zic: stai putin, nu poate sa fie incident aici, incident acolo, incident acolo. Incepe sa fie un "pattern". Si atunci a inceput actiunea noastra, care ne-a tinut cativa ani buni de zile. Abia spre sfarsitul anilor '90 ne-am cam linistit. Ultimul eveniment mare a fost la Reghin, in 1995. Pana atunci a fost un protest violent, care ne-a atras antipatie din multe locuri, pentru ca am folosit cuvantile "pogrom", "motivatie rasiala" s.a.m.d.

Ceea ce pot sa spun dupa 20 de ani si n-o spuneam atunci este ca, intr-adevar, casele ce au fost incendiate au apartinut in primul rand celor care comiteau infractiuni. Populatia din Kogalniceanu si la Bolintin-Vale nu au fost toate familii de romi. Au fost cele care erau cunoscute ca au comis infractiuni. Politia a avut un rol important in asta, in a zice "asta, asta si asta". Aici a fost o intreaga cultura politieneasca despre infractori, care a folosit ocazia sa-si foloseasca datele, sa-si clarifice lucrurile, sa termine si politistii cu agentii lor."

Cum s-a construit perceptia ca romii sunt anti-Revolutie

"Perceptia ca romii sunt anti-Revolutie s-a construit treptat, din decembrie, din imprejurari diferite (spre exemplu, directorul TVR a zis "au venit tiganii"). Din februarie deja, in '90, era ideea ca cei care vin si sustin atacul impotriva Palatului Victoriei sunt tigani. De unde aveau ei aceasta instalare treptata a zvonului, a rumorii ca romii sunt cei care ataca establishmentul?

In cazul din 13 - 15 iunie, nu as aplica termenul de "pogrom". As cauta alte concepte. In cazul celor 20-30 de incidente care au avut loc in diferite localitati din tara, in care au fost tintite grupuri sau colectivitati de romi, era pe cale sa apara o forma de pogrom anti-rom, diferit de pogromul anti-evreiesc.

In Kogalniceanu si in cateva localitati, romii au fost tintiti in aceste mici revolte satesti pentru ca au fost asociati cu regimul comunist. In Kogalniceanu, de pilda, exista populatie de romani, aromani, nemti s.a.m.d. Dupa Razboi, aromanii (care fusesera prezenti in miscarea de dreapta din anii '30-'40) au fost deportati. La fel ca si nemtii, care s-a zis ca au pactizat cu dusmanul. Si in casele lor, care erau case bune, au fost instalati oameni saraci, printre care si romi: ca saraci, nu ca romi. Familia de tigani statea in corpul principal al casei, iar daca mai ramasese un batran care nu a fost deportat, a stat in bucatarie. Asta a durat cativa ani de zile, pana cand oamenii au revenit din deportare. Va dati seama ca in anii aceia s-a acumulat o emotie si in sufletul omului si al vecinilor.

La fel s-a intamplat si in localitatile din Ardeal, in zona ungurimii de care spuneam, in care gospodarii au fost reprimati si in locul lor au venit, prin colonizare, olteni, tigani, tigani olteni. Asta a insemnat marea mutare facuta de comunism. A ramas in memoria colectiva aceasta asociere ca unele familii de romi au fost privilegiate de regimul comunist. Mergeti in cateva zone din Bucuresti si o sa vedeti ca in case boieresti sau negustoresti se afla familii de oameni saraci, printre care tigani, pentru ca au primit casele nationalizate. Si atunci este o reactie nu impotriva tiganilor, ci impotriva comunismului. Trebuie sa fim atenti sa nu punem foarte usor eticheta "etnic".

O parte dintre intelectualii romani au incercat sa se salveze spunand ca sunt anti-comunisti. E ca si cum toata intelectuatea ar fi fost anti-comunista. A fost un interes al unei anumite categorii de intelectuali de a confisca, de a interpreta totul ca si cum intelectualii au devenit emblema unei intregi categorii sociale. Cum, la polul opus, cei cativa tigani bisnitari au devenit simbolul unei intregi categorii, sau tiganii comunisti au devenit simbolul tuturor tiganilor. Cred ca trebuie sa evitam omogenizarile. Lumea e diversa... Intelectualii si romii si maghiarii si romanii sunt inventii, ca si categorii.

Am folosit propagandistic faptul ca ar fi existat "conflincte interetnice cu motivatie rasiale". In mod deliberat, ca sa inflamez, ca sa atrag atentia, ca sa pot sa dramatizez un pic situatia.

Urmarind cazurile, conflictele din Kogalniceanu, Hadareni, adevarul justitiei a fost stabilit, deci pana la Strasbourg. Care nu este insa adevarul perceput de actorul x sau y din conflictul respectiv. Daca mergi in Hadareni sau in Bolintin, toti au sentimentul unei nedreptati profunde care s-a facut prin administrarea justitiei. Si in care beneficiari sunt romii si victime sunt cei care au dat foc si au omorat"."

Nicolae Gheorghe despre Revolutia din '89:
"Ceea ce am trait eu la Revolutie au fost momente unice: sa vezi multumit de oameni, focuri de arma, spectacolul acela fantastic al Bibliotecii Universitare in flacari. Multa vreme am avut impresia ca la Bolintin-Deal, Bolintin-Vale, Hadareni s.a.m.d., oamenii au vrut sa imite revolutia-model de la Bucuresti, cea televizata, unde a fost foc si a fost violenta.

Era o eliberare teribila sa vezi cum arde o biblioteca. Sunt momente rare in istoria unei persoane si a unei generatii, cand vezi izbucnirea pasiunilor. Altminteri, viata noastra este monotona, rutiniera, prozaica".

Arhiva Capete înfierbântate / Making of / Fotografii de Anca Benera

Capetele din spatele capetelor - spectacol-lectură

Transformarea unei arhive de documente în material dramaturgic pentru un spectacol presupune, automat, o selecţie şi o distribuţie a informaţiilor în aşa fel încât să existe un cadru de perspective multiple. Operaţia dramaturgică de filtrare a documentelor are bază o gândire prin contrast şi complementaritate a evenimentelor. Avem nevoie de cât mai multe raportări la complexul de incidente, pentru că doar aşa putem oferi o imagine stratificată a întâmplărilor. Oricât de mult am încerca să propunem o abordare din toate punctele de vedere, ne scapă mereu unul sau mai multe puncte și nu reuşim să facem destul de vizibile anumite detalii. Până la urmă, a documenta înseamnă a construi un spaţiu de vizibilitate pentru acele perspective care construiesc harta dinamică a unui eveniment. În această hartă, câteva trasee rămân mereu nereprezentate.
Procesul de selecţie a materialelor pentru Capete înfierbântate a fost extrem de dificil. Am revenit de multe ori asupra interviurilor alese şi le-am rediscutat rolul factual şi dramaturgic în interiorul textului. Tocmai de aceea propunem trei monoloage post-spectacol, în care veţi putea urmări trei abordări care aduc tipuri de poziţionare necesare în contextul evenimentelor din 13-15 iunie 1990.

Istorii paralele – ora de citire.

Coordonatori dezbatere-performance: Anca Benera şi Mihaela Michailov

Român
România
Stat
Preşedinte
Protest
Comunism
Democraţie
Revoluţie

Istorii paralele este o dezbatere-performance.
Copii şi adolescenţi între 7 şi 18 ani vor citi istoria aşa cum este ea predată în manuale, vor spune poveşti despre domnitori, preşedinţi, revoluţii şi mişcări politice pe care le află fragmentat din manuale, şi vor defini câteva noţiuni recurente în cărţile de istorie. Cuvintele-cheie alese se regăsesc în dramaturgia scenariului Capete înfierbântate.
Dezbaterea-performance chestionează limitele convenţionale ale predării istoriei, felul cum este intermediată de manuale şi alte medii, relevanţa pe care o are în reprezentările construite de copii şi adolescenţi.
E nevoie, în predarea unei lecţii de istorie, de un instrumentar performativ adaptat lumii cu care copiii intră în contact în fiecare zi? Este istoria un muzeu-eprubetă de evenimente sau o arhivă vie de legături între influenţe temporale diferite?
Cum se percep şi cum se oficializează adevărurile istoriei contemporane? Ce alegem să povestim? Ce alegem să eludăm? La ce tipuri de medieri recurgem? Ce încercăm să impunem şi de ce?
Propunem o dezbatere-performance, în care copiii şi adolescenţii să aibă rolurile sociale principale în abordarea istoriei oficiale, orale şi personale.
Definiţiile lor scriu istoria în mişcare. Istoria ca formă de educare a percepţiei contemporane. A-i învăţa să gândească privind şi potrivind istoriile reprezintă un act necesar de relativizare şi contrabalansare, care produce o receptare critică a adevărului unic.
Propunem o istorie citită şi ascultată din perspectiva demitizării unui adevăr certificat, de multe ori consfiscat, de o singură analiză şi poziţie. Optăm, astfel, pentru pluralitatea rescrierilor, care circumscriu, sceptic, sceneriile adevărurilor. Optăm pentru istoria celor care vor face istoria să meargă mai departe.

Între luptă anti-comunistă și rebeliune legionară. Manifestări naționaliste în Piața Universității 1990.

Dezbatere coordonată de Mihaela Michailov și David Schwartz

În 1990 Piața Universității a fost loc de întâlnire și exprimare pentru orice bucureștean dornic să își exercite dreptul la libertatea de expresie. De la foști deținuți politici la admiratori, și foști membri ai partidelor istorice, de la intelectuali și artiști până la mișcări muncitorești, de la jurnaliști proaspăt întorși din Europa de Vest până la tineri folk-iști. În această pătură pestriță, naționalismul înțeles în strânsă legătură cu religia ortodoxă a fost, de la început, prezent și adoptat de cvasi-majoritate ca valoare comună, ”interzisă înainte de revoluție”. Prezența icoanelor și desele apeluri către rugăciune venite de la balcon erau privite de majoritate ca semne firești de exprimare a credinței, imposibilă înainte, și, astfel, de afirmare a democrației și libertății religioase.
Acest context confuz, în care ateismul era confundat cu comunismul, iar ideea iudeo-bolșevismului vinovat extern (și unic) pentru regimul totalitar românesc era afirmată tot mai puternic, a permis și încurajat renașterea mișcării legionare și înființarea diferitelor grupări de extremă dreaptă. Chiar în cadrul Partidului Național Țărănist (partid istoric de stânga, rebotezat ”creștin și democrat”), foști legionari (Ion Puiu) organizau mișcări de tineret.
Cât de active au fost aceste grupări în Piața Universității? Care au fost datele de care s-a folosit conducerea F.S.N. pentru a numi mișcarea de protest ”rebeliune legionară”? Au legitimat Piața Universității, și apoi mineriada, mișcările de extremă dreaptă din anii ‘90 și 2000? Cum a ajuns Grupul Independent pentru Democrație (asociație activă și inițiatoare a protestelor din piață) să protesteze, în prezent, împotriva drepturilor homosexualilor? Și cum a ajuns Asociația Victimelor Mineriadelor să militeze pentru ”recunoașterea holocaustului evreilor împotriva românilor”? Au confiscat mișcările de extremă dreaptă noțiunea de protest în spațiul public românesc? Unde se situează linia fină care desparte naționalismul înţeles ca patriotism și ca respectare a valorilor românești, de xenofobie, homofobie și fundamentalism religios?

De la ”forță puternică cu înaltă disciplină civică” la ”urangutani programabili la cerere”. Degradarea imaginii publice și vieții minerilor 1990-2011

Dezbatere coordonată de Mihaela Michailov și David Schwartz

Manipularea și folosirea minerilor ca instrument de luptă de către guvernul României și S.R.I. în 13-15 iunie 1990 a fost doar începutul unui proces lung de transformare a muncitorului, în general, și a minerului, în special, în cetățean de categoria a doua în România post-socialistă. A fost stigmatizată o categorie socială – minerii, şi o întreagă zonă geografică – Valea Jiului. Termenul de miner a devenit sinonim, inclusiv în limbajul uzual al multor români, cu „huligan” sau „brută”, iar această generalizare a fost întreţinută chiar de mulţi intelectuali români. Folosirea termenului de „mineriadă” pentru ceea ce a fost, de fapt, o represiune a statului român împotriva propriilor cetăţeni a devenit un loc comun în discursul public românesc şi a fost preluat în mediile internaţionale (de exemplu, pe site-ul Wikipedia/english găsim definiţia termenului „Mineriad” în limba engleză). Presa internaţională a difuzat peste tot imagini cu „minerii, uneltele lui Ion Iliescu împotriva democraţiei”, iar presa şi liderii de opinie din România au continuat să îi blameze şi ridiculizeze pe mineri. Evoluţia ulterioară a lui Miron Cozma, și celelalte „mineriade” au perpetuat şi intărit preconcepţiile despre Valea Jiului. Minele s-au închis, posibilii investitori, speriaţi de această imagine de „no man’s land”, au evitat zona, statul a ignorat problemele din Valea Jiului sau a oferit soluţii de moment total nepractice (acordarea salariilor compensatorii pentru minerii disponibilizaţi), uitând că primii vinovaţi pentru căderea economică a zonei sunt chiar reprezentanţii statului român, care i-au manipulat şi aruncat pe mineri în derizoriul „mineriadei”.
Care a fost contextul care a permis manipularea atât de lejeră a minerilor? Cui a folosit această stigmatizare post-eveniment? Cine a avut de câștigat de pe urma degradării și alienării unei întregi categorii sociale? Au devenit minerii de fapt principalele victime ale ”mineriadelor”? Și, mai ales, ce mai este de făcut în prezent pentru recuperarea stimei de sine și a imaginii publice a minerului, și a muncitorului în general?

13-15 iunie 1990, cel mai recent pogrom din Europa? Persecuția împotriva romilor.

Dezbatere coordonată de Mihaela Michailov și David Schwartz

pogrom - persecuție organizată sau exterminare a unui grup etnic, în special a evreilor. (cf. World English Dictionary)

pogrom – masacru sau persecuție instigată de guvern sau de clasele conducătoare împotriva unui grup minoritar, mai ales a evreilor. (cf. English Cultural Dictionary)

Evenimentele din 13-15 iunie 1990 au avut repercursiuni de o violență extremă asupra minorității rome din București. Peste 600 de romi au fost lipsiţi de libertate în mod ilegal, bătuți și torturați la unităţile militare de la Măgurele şi Băneasa, mulți dintre ei fiind ținuți în arest luni de zile, fără mandat și fără a se formula vreo acuzație împotriva lor.
Cartiere întregi locuite în principal de romi (Colentina, Ferentari, Rahova) au fost devastate de către mineri conduși și dirijați de polițiști de sector. Au fost făcute percheziţii neautorizate în casele romilor, zeci de oameni au fost bătuţi, schingiuiţi, multora le-au fost furate obiecte şi sume de bani, multe femei au fost violate. Directorul general al Televiziunii Române, Emanuel Valeriu a declarat public că ”țiganii sunt de vină pentru dezordinea din București”.
Toate aceste episoade demonstrează că evenimentele 13-15 iunie au avut la bază intenția unui pogrom. Cu toate acestea, componenta de persecuție pe criterii etnice a rămas necercetată de către autoritățile juridice și aproape nediscutată în spațiul public, unde rolul de ”victime ale mineriadei” a fost însușit aproape exclusiv de categoria intelectualilor anti-comunişti.
De ce nu este cunoscută deloc această ”altă față a mineriadei”? De ce nu au reacționat și nu reacționează nici partidele politice din opoziție, nici organizațiile care se ocupă de drepturile minorităților și nici măcar organizațiile romilor? Și cum se încadrează persecuția din 1990 în cadrul mai larg al imaginii și situației minorității rome în societatea românească?

Vând arhivă contemporană! Metode de arhivare și documentare.

Dezbatere coordonată de Mihaela Michailov și David Schwartz

Arhiva reprezintă memoria mobilă a unui eveniment. Traficul de idei şi de practici care-şi are sursa în etape de lucru succesive. Arhiva e un performance cumulativ, un multiplu de naraţiuni, de vreme ce foloseşte mai multe structuri de informaţii: întîlniri live, documente, însemnări, numere de telefon, transcrieri, retranscriei, înregistrări audio şi video, variante de scenariu, variante de costume, feţele celor pe care i-ai întîlnit şi ale celor pe care îi aveai notaţi, undeva pe-o foaie, şi n-ai mai avut timp să-i întîlneşti.
În analiza arhivei unui eveniment avem acces la libertatea de gîndire a unei realităţi-stoc de oameni şi obiecte.
Arhiva ne oferă, retroactiv, spectacolul procesual. Imaginea din spatele produsului chestionează presiunea spectacolului finit, atît de opresivă în logica vandabilităţii contemporane.
Capete înfierbîntate 13-15 iunie 1990 a fost gîndit ca un proiect-arhivă a memoriei recente, ca o documentare - prin interviuri, extrase de presă, rapoarte, imagini - a celor care au construit o felie consistentă de trecut mediat.
Ne-am propus să arhivăm performativ o istorie vulnerabilă prin adevărurile multiple, contradictorii şi complemantare care o definesc. Conceptul de arhivă a stat la baza dramaturgiei proiectului nostru.
Vă invităm la o dezbatere despre metode, structuri şi formule de arhivare în economia spectacolului contemporan.

ARHIVA "CAPETE INFIERBANTATE" 13-15 IUNIE 1990

18 martie - 12 aprilie 2011
Centrul de Introspectie Vizuala
coordonatori: Mihaela Michailov, David Schwartz.
Eveniment desfasurat in cadrul proiectului Making of

13-15 iunie 1990 este un proiect de cercetare si performare a istoriei recente, initiat de
Mihaela Michailov si David Schwartz in decembrie 2009. Proiectul are la baza procesul
de documentare prin diferite metode: interviuri cu martori, presa scrisa, rapoarte ale diferitelor
institutii si organizatii, dezbateri, discutii publice, ateliere etc., concentrate in jurul evenimentelor
din Bucuresti, din 13-15 iunie 1990. Prima etapa a proiectului a avut doua componente:
realizarea unui spectacol de teatru documentar si constructia unei arhive audio-video
informala de interviuri realizate cu actanti ai evenimentelor – manifestanti, persoane ranite sau
arestate, mineri, muncitori, pensionari, lideri ai miscarii “Piata Universitatii”, lideri politici, procurori
care au instrumentat cazul, antropologi, jurnalisti.

In cadrul platformei Making of ne propunem atat prezentarea arhivei de interviuri cu martori
direct implicati, arhiva care contine urmele emotionale ale evenimentelor la douazeci de ani distanta,
cat si dezbaterea si analiza, la distanta de un an, a experientelor – dilemele, nemultumirile, obsesiile,
enervarile - lasate de procesul cercetarii in autori.

Vor fi proiectate integral o serie de interviuri din arhiva; vor fi organizate dezbateri pe probleme
legate de evenimentele din 13-15 iunie, mai putin discutate in spectacol; va fi prezentat
Making of-ul spectacolului de teatru - arhiva personala a artistilor; va fi disponibil un spatiu
pentru self-recording, in care fiecare vizitator isi poate inregistra marturia sau opinia
despre 13-15 iunie 1990.

In continuarea programului de la Centrul de Introspectie Vizuala, BIBLIOTECA ALTERNATIVA
http://biblioteca-alternativa.noblogs.org/ propune o serie de dezbateri pe tema mineradei din iunie
1990, in care vor fi reluate si discutate in detaliu anumite aspecte ale fenomenului
- Romii, victime nerecunoscute ale mineriadei;
- Anticomunismul legitimizeaza tot?; Anticomunismul ca pozitie comuna a miscarii
din Piata Universitatii si ideologiilor noi si vechi de extrema dreapta;
- Manipulati sau din proprie initiativa? Istoria minerilor in Valea Jiului, solidaritate muncitoreasca
si influenta pe care a avut-o asupra dinamicilor mineriadei.



PROGRAM:

Vineri 18 martie ora 19.00
Capete tandari.
Prezentarea proiectului ARHIVA "CAPETE INFIERBANTATE" 13-15 IUNIE 1990
Participanti: Cinty Ionescu, Mihaela Michailov, Alexandru Potocean, David Schwartz.

Sambata 19 martie: Proiectii arhiva video 13-15 iunie 1990
Ora 14.00
Interviu Mircea Dobrovicescu (batut de mineri, detinut ilegal la unitatea militara Magurele) (2h)
Ora 16.00
Interviu Maria Dobrovicescu (detinuta ilegal la unitatea militara Magurele) (1h10min.)
Ora 17.15
Interviu Dragos Paun (lider al Ligii Studentilor din Facultatea Politehnica in 1990, batut de mineri) (35min.)
Ora 18.00
Interviu Vlad Gorneanu (elev in 1990, batut de mineri) (25min.)

Miercuri 23 martie: Proiectii arhiva video 13-15 iunie 1990
Ora 15.00
Mihai Popov (procuror militar care a anchetat dosarul mineriadei 1990) (1h20min.)
Ora 16.30
Dan Voinea (general magistrat care a anchetat dosarul mineriadei 1990) (1h30min.)

Joi 24 martie ora 19.00
Vand arhiva contemporana! Metode de arhivare si documentare.
Dezbatere coordonata de Mihaela Michailov si David Schwartz.

Sambata 26 martie: Proiectii arhiva video 13-15 iunie 1990
Ora 14.00
Interviu Doru Braia (jurnalist, expulzat din tara in 1990) (30min.)
Ora 14.30
Interviu P. Grigore (muncitor, membru al asociatiei Alianta Poporului in 1990) (30 min.)
Ora 15.00
Interviu Andrei Oisteanu (antropolog, membru al Grupului pentru Dialog Social din 1990) (20min.)
Ora 15.30
Interviu Emil Podhorodetchi (pensionar, manifestant in Piata Universitatii 1990) (55min.)
Ora 16.30
Interviu Voicu Radescu (mic intreprinzator, martor la venirea minerilor din 1990) (20min.)
Ora 17.00
Interviu Nadejda Rogalski (pensionara, martor la venirea minerilor din 1990) (30min.)

Sambata 26 martie ora 19.00
13-15 iunie 1990, cel mai recent pogrom din Europa? Persecutia impotriva romilor.
Dezbatere coordonata de Mihaela Michailov, David Schwartz.

Miercuri 30 martie: Proiectii arhiva video 13-15 iunie 1990
Ora 15.00
Interviu Ion Barbu (fost inginer minier, mina Petrila) (32min.)
Ora 15.40
Interviu Adrian Buturca (fost miner) (16min.)
Ora 16.00
Interviu Petre Florea (fost miner) (1h10min.)
Ora 17.15
Interviu Gheorghe Groza (fost miner) (30min.)
Ora 17.45
Interviu Cuzin Toma (fost miner) (40min.)

Joi 31 martie ora 19.00
De la "forta puternica cu inalta disciplina civica" la "urangutani programabili la cerere".
Degradarea imaginii publice si a vietii minerilor 1990-2010.
Dezbatere coordonata de Mihaela Michailov si David Schwartz.

Sambata 2 aprilie: Proiectii arhiva video 13-15 iunie 1990
Ora 14.00
Interviu Miron Cozma (fost inginer minier, lider de sindicat in 1990) (3h)
Ora 17.00
Interviu Anonim (fost subinginer de mina si membru al filialei FSN Petrosani) (2h)

Miercuri 6 aprilie: Proiectii arhiva video 13-15 iunie 1990
Ora 15.00
Interviu Sorin Iliesiu (co-autor al filmului Piaţa Universitaţii, Romania si coordonator al Raportului asupra
fratricidului din 13-15 iunie 1990) (55min.)
Ora 16.00
Interviu Teodor Maries (lider al asociatiei Alianta Poporului in 1990 si actual lider al Asociatiei 21 decembrie 1989) (2h)
Ora 18.00
Interviu Cristian Paturca (sunetist in balconul Pietii Universitatii si autor al Imnului Golanilor) (55min.)

Joi 7 aprilie ora 19.00
Intre lupta anti-comunista si rebeliune legionara. Manifestari nationaliste in Piata Universitatii 1990.
Dezbatere coordonata de Mihaela Michailov, David Schwartz,

Vineri 8 aprilie: Proiectii arhiva video 13-15 iunie 1990
Ora 15.00
Radu Campeanu (presedintele Partidului National Liberal in 1990) (48min.)
Ora 16.00
Ion Iliescu (presedintele Romaniei in 1990) (1h15min.)
Ora 17.30
Razvan Theodorescu (presedintele Radioteleviziunii Romane in 1990) (20min.)

Sambata 9 aprilie ora 19.00
Istorii paralele. Lectia de citire.
Dezbatere-performance cu copii si adolescenti intre 7 si 18 ani.
coordonata de Anca Benera si Mihaela Michailov.

Marti 12 aprilie ora 19.00
Capetele din spatele capetelor
Spectacol-lectura cu Alexandru Potocean.

/

Making of se concentreaza asupra constructiei unei platforme deschise de socializare
si dialog ce-si propune sa incurajeze relatiile intre subiecti prin intermediul practicilor artistice participative.
Principalul interes este de a vedea cum si cu ce mijloace legaturile si schimbul de informatii intre
participanti ajung sa genereze proiecte artistice. Making of este dedicat documentarii etapelor intermediare,
a surselor si metodelor prin care aceste proiecte iau nastere. Astfel, Making of dezvaluie procesul de cercetare,
circumstantele, ideile, atitudinile celor invitati, urmarind nu expunerea rezultatului final, ci activarea unui tip
de practica cu posibil efect in viata reala a participantilor. In acest context, Making of afirma necesitatea
redefinirii pozitiei artistului si a privitorului, precum si a experientei artei.

Making of este deschis artistilor, curatorilor, organizatiilor independente, precum si altor operatori culturali
care sunt invitati sa propuna pentru o perioada cuprinsa intre 1 si 3 saptamani realizarea unui proiect
in spatiul Centrului de Introspectie Vizuala. Cei interesati sa raspunda cadrului general al platformei
pot trimite propuneri pe adresa office@pplus4.ro.

Making of este o initiativa a Centrului de Introspectie Vizuala (CIV), Bucuresti.
CIV este o platforma independenta de expunere si promovare a productiei artistice contemporare.
CIV functioneaza ca structura mobila si de mediere ce-si propune sa valorifice si sa integreze intr-un mod distinct
in plan regional si international creatia artistica locala. Avand o dimensiune pedagogica, activitatile platformei
urmaresc sa modeleze diferit spatiul (social, artistic) impartasit atat de producatorii culturali, cat si de publicul lor.

/

In parteneriat cu: UAP

Parteneri media: Zeppelin, Arhitext, Revista 22, IglooMedia, Radio Romania Cultural, 9am.ro, WebPR.ro,
hipmag.ro, modernism.ro, studentie.ro, veiozaarte.ro, artboom.ro, neaparat.ro, metropotam.ro, artactmagazine.ro,
revista Arte si Meserii, gingergroup.ro, artclue.ro, TATAIA, stiupecineva.ro.

Informatii:
Centrul de Introspectie Vizuala
Str. Biserica Enei nr.16, Sector 1
Bucuresti (zona Universitate, langa Facultatea de Arhitectura si Urbanism “Ion Mincu”)
office@pplus4.ro
www.pplus4.ro

Contact:
Roxana Danaila / roxana.danaila@pplus4.ro / 0748 030 766
Dan Angelescu / dan.angelescu@pplus4.ro / 0740 982 413

Capete înfierbântate la Festivalul Naţional de Teatru 2010 / cronică de Oana Stoica / Liternet

Cronica de (2)5 rânduri - Capete înfierbântate - FNT, 2010

Există o tânără generaţie incomodă. Sunt obraznici şi pun întrebări incomode. Ce a fost cu Revoluţia? Dar cu procesul Ceauşeştilor? Dar cu evenimentele interetnice din martie 1990 de la Tg. Mureş? Dar cu mineriadele? Şi mai ales, cine răspunde pentru toate astea, pentru morţi, răniţi, pagube, pentru imaginea României făcută zob, regresul politic, speranţele noastre prăvălite în ţărână? Nu ştiu care este adevărul despre evenimentele din 13-15 iunie 1990. Ştiu că fiecare are versiunea sa asupra a ceea ce s-a întâmplat şi cred că nu vom afla niciodată un adevăr absolut sau obiectiv, ci vom avea parte doar de un summum de adevăruri individuale. Mai cred că a fost o imensă manipulare şi că rostul ei, care o fi fost, nu s-a atins. Nu s-a întâmplat decât să fie o pată mare de ruşine şi durere pe obrazul cu lifting proaspăt al României. Şi foarte repede, ruşinea şi durerea au (pro)creat furia, una sufocantă. Atunci ne-am pierdut generaţia tânără, pe cei care pleacă la muncă în străinătate, la studii în străinătate, la trăit în străinătate. Şi care nu se mai întorc în ţara în care minerii plantează flori în locul oamenilor.

Capete înfierbântate este un spectacol de teatru-documentar privind venirea minerilor la Bucureşti în iunie 1990 când au pus capăt protestului anticomunist din Piaţa Universităţii. Din investigaţie reiese că sunt cel puţin trei ipoteze legate de motivele manifestării şi de venirea minerilor. Acuzaţiile de o parte şi de alta nu converg nicăieri, sunt goluri de informaţie, iar adevărul pare utopic. Şi precum asasinarea lui Kennedy, adevărul despre mineriada din 13-15 iunie va rămâne un mister pentru noi, nu şi pentru serviciile secrete sau mai puţin secrete. Spectacolul lui David Schwartz pe textul Mihaelei Michailov cu Alexandru Potocean conţine o suită de mărturii subiective ale unor personaje reale implicate în evenimente, panoramând astfel asupra unei game largi de viziuni personale asupra mineriadei şi urmărilor ei. Este, în fapt, un spectacol-lecitină care nu lasă memoria colectivă să adoarmă peste istoria noastră recentă (şi care se joacă într-unul din locurile în care au fost minerii, pe strada Biserica Enei, la Arhitectură). Atât timp cât cei participanţi şi responsabili de confuzele incidente ale trecutului postrevoluţionar pot răspunde, întrebările trebuie adresate. Una dintre lecţiile importante ale vieţii este să nu uităm căci riscăm să repetăm o greşeală. Cred că România ar trebui să îşi facă ordine în istoria recentă pentru a-şi putea trăi prezentul. Tânăra şi impertinenta generaţie e cea care nu o lasă să-şi pună gunoiul sub preş.

1990-2010. Capete înfierbântate în Valea Jiului

„În iunie 1990, la chemarea preşedintelui Ion Iliescu, minerii din Valea Jiului au venit la Bucureşti în frunte cu Miron Cozma şi au delanşat o serie de agresiuni şi violenţe împotriva intelectualilor bucureşteni”. Această frază este un loc comun şi un clişeu instalat în mentalul colectiv al intelectualilor români, al tinerilor care nu au trăit momentele respective, al multor cetăţeni ai Bucureştiului, dar şi al opiniei publice internaţionale.

Atât prin articolul de faţă cât şi prin participarea cu spectacolul Capete Înfierbântate. 13-15 iunie 1990 în Valea Jiului, vom încerca să nuanţăm şi să deconstruim acest loc comun.
Prima idee care trebuie nuanţată este cea a „venirii” minerilor, care nu s-a desfăşurat „spontan, ca reacţie a unui grup social cu conştinţă civică la dezordinea din ţară”, aşa cum a declarat în repetate rânduri Ion Iliescu, ci a fost organizată în cele mai mici amănunte chiar de Serviciul Român de Informaţii (SRI) şi de Guvernul României, cu concursul reprezentanţilor locali ai partidului de guvernământ, F.S.N. Argumentele pentru această variantă sunt foarte multe, de la faptul că Gelu Voican Voiculescu, consilier al primului-ministru, a plecat spre Valea Jiului să se ocupe personal de transportul minerilor, incă înainte să fi avut loc presupusa „atacare a televiziunii de către forţe cu caracter legionar”, la mărturia unui fost lider local al F.S.N., care confirmă că a organizat venirea minerilor la Bucureşti, în sprijinul lui Ion Iliescu şi până la implicarea angajaţilor SRI, inclusiv a directorului Virgil Măgureanu, în acţiunile minerilor în Bucureşti).

Odată stabilită această acţiune premeditată a statului român, vine firesc întrebarea: de ce minerii? Aici credem că motivele sunt de trei categorii. În primul rând, motivul cel mai des adus în discuţie, cel legat de specificul şi profilul de personalitate al celui care lucrează în mină. Lucrul într-un mediu abrutizant, extrem de periculos, în care după cum declară mulţi mineri „când intri nu ştii dacă vei mai vedea lumina zilei”, în condiţii foarte dificile (lipsa luminii naturale, spaţiul închis şi foarte strâmt, căldura etc.), îi face pe mineri să fie mai solidari şi uniţi decât alte grupuri de muncitori, dar şi mai uşor de manipulat, din cauza lipsei de educaţie şi a provenienţei majorităţii minerilor din medii sărace şi defavorizate. Deci mai potriviţi pentru o acţiune represivă violentă, de masă, în care la nevoie să joace rolul ţapului ispăşitor.
Cel de-al doilea motiv este unul istoric, care se leagă de revolta minerilor din 1977, când, protestând împotriva condiţiilor de lucru inumane şi a salariilor foarte mici, minerii l-au sechestrat pe ministrul minelor şi l-au chemat pe Nicolae Ceauşescu la negocieri. După acest episod, securitatea a acordat o atenţie deosebită acestui grup social din Valea Jiului şi a început să infiltreze agenţi printre mineri. Astfel că în iunie 1990, la doar şase luni după căderea regimului totalitar ceauşist, aceste structuri erau încă active şi au putut funcţiona ca agitatori, instigatori şi chiar coordonatori ai acţiunilor minerilor.
În sfârşit, cel de-al treilea motiv ţine de un joc politic caracteristic regimurilor totalitare, atât de dreapta, cât şi de stânga, şi anume asmuţirea unor grupuri sociale marginalizate împotriva altora, pentru a distrage atenţia de la problemele economice cu care se confruntă. Acelaşi model aplicat, desigur la scară largă, de Hitler cu stigmatizarea evreilor, romilor sau comuniştilor, acelaşi model aplicat de regimul opresiv comunist în România anilor ’50 cu stigmatizarea burgheziei, şi aplicat inclusiv în anul 2010 de regimul Sarkozy în Franţa prin expulzarea romilor. În iunie 1990 în România acest principiu de tipul „dezbină şi condu” s-a manifestat prin inocularea prin intermediul mas-media a ideii că motivul pentru care lucrurile nu merg bine în ţară sunt golanii şi bişniţarii care ocupă Piaţa Universităţii din Bucureşti. Astfel, minerilor, de fapt tuturor muncitorilor, le-a fost distrasă atenţia de la lipsa drepturilor şi sărăcie, şi îndreptată împotriva „forţelor anarhiste” din Bucureşti (este interesant faptul că în februarie 1990, liderii de sindicat ai minerilor îşi negociaseră o serie de drepturi, pe care Ion Iliescu personal promisese că le va acorda; acest lucru a facilitat solidarizarea minerilor cu noul regim, iar nerespectarea convenţiei a fost pretextul mineriadei din 1991).

O altă idee care trebuie nuanţată este cea care îi face pe mineri vinovaţi exclusivi pentru actele de violenţă din Bucureşti. Ori lucrurile nu au stat deloc aşa. Chiar dacă nu poate fi negată implicarea unora dintre mineri în bătăi, furturi, devastări, tâlhării şi chiar violuri, trebuie semnalate două lucruri. Primul, care ar trebui să fie de la sine înţeles, este acela că nu toţi minerii au venit la Bucureşti! Iar dintre minerii care au venit, nu toţi s-au dedat la astfel de acţiuni. Unii au venit din spirit de solidaritate, dar s-au dezis de acţiunile colegilor, alţii au venit pur şi simplu din curiozitate sau spirit de aventură (mulţi nu văzuseră niciodată Bucureştiul), iar alţii chiar au acţionat în contra colegilor lor violenţi şi pentru apărarea manifestanţilor. Cel de-al doilea fapt pe care oamenii nu îl ştiu, sau nu vor să îl recunoască, este acela că majoriteatea covârşitoare a acţiunilor ilegale din timpul represiunii din iunie 1990 au fost coordonate sau/şi executate de cadre din ministerul de interne şi securitate, jandarmi, poliţişti, soldaţi, deci de reprezentanţi ai statului român. Peste 1200 de arestări ilegale, 6 morţi prin împuşcare, cel puţin 6 violuri reclamate la unitatea militară de la Măgurele, devastarea sediilor partidelor de opoziţie şi altor organizaţii, sechestrarea unui număr de peste 1000 de civili în unităţi militare, distrugerea locuinţelor de romi din cartierele mărginaşe ale Bucureştiului, interzicerea ziarului România liberă, toate aceste acte i-au avut în prim-plan nu pe mineri, ci chiar pe reprezentanţii statului, pe cei care ar trebui să asigure protecţia cetăţenilor!

Toate aceste omisiuni intenţionate sau neînţelegeri ale fenomenelor din jurul represiunii din 13-15 iunie 1990 au dus în cele din urmă la stigmatizarea unei întregi categorii sociale – minerii, şi a unei întregi zone geografice – Valea Jiului. Termenul de miner a devenit sinonim inclusiv în limbajul uzual al multor români cu „huligan” sau „brută”, iar această generalizare dăunătoare a fost întreţinută chiar de mulţi intelectuali români (regizorul Lucian Pintilie îi numea la un moment dat „urangutani programabili la cerere”). Mai departe, termenul de „mineriadă” folosit pentru ceea ce a fost de fapt o represiune a statului român împotriva propriilor cetăţeni, s-a încetăţenit în opinia publică românească, şi a fost preluat în mediile internaţionale (de exemplu, pe site-ul Wikipedia/english găsim definiţia termenului de „Mineriad” în limba engleză!). Presa internaţională a difuzat peste tot imagini cu „minerii, uneltele lui Ion Iliescu împotriva democraţiei” iar presa şi liderii de opinie din România au continuat să îi blameze şi ridiculizeze pe mineri. Evoluţia ulterioară a lui Miron Cozma, celelalte „mineriade”, chiar situaţia hilară din campionatul românesc de fotbal, unde Jiul Petroşani ajunsese să câştige toate meciurile de pe teren propriu, sub ameninţarea cu bătaia arbitrilor şi echipei adverse, au perpetuat şi intărit preconcepţiile despre Valea Jiului. Minele s-au închis, investitorii străini şi autohtoni speriaţi de această imagine de „no man’s land”, au evitat zona, statul a ignorat problemele din Valea Jiului, sau a oferit soluţii de moment total nepractice (acordarea salariilor compensatorii pentru minerii disponibilizaţi), uitând că primii vinovaţi pentru căderea economică a zonei sunt chiar reprezentanţii statului român, care i-au manipulat şi aruncat pe mineri în derizoriul „mineriadei”.
Astfel, la 20 de ani după evenimentele din iunie 1990 se poate afirma cu convingere că a treia categorie de victime ale represiunii din 13-15 iunie 1990, pe lângă „intelectuali” şi „romi” au fost chiar minerii şi locuitorii Văii Jiului.

Participarea cu spectacolul de teatru documentar Capete Înfierbântate. 13-15 iunie 1990 urmat de o dezbatere publică în Petroşani, are ca obiective atât educarea şi informarea cetăţenilor din Valea Jiului în ce priveşte evenimentele, cât şi facilitarea posibilităţii de exprimare a opiniei unei comunităţi afectate de represiunea respectivă.

Capete înfierbântate la Festivalul Ideo Ideis, Alexandria 2010 - fotografii de Adrian Bulboacă

Capete înfierbântate. 13-15 iunie 1990 - interviu cu David Schwartz, regizor / Dilema Veche

Constantin VICĂ
03 Mai 2010

Centrul de Introspecție Vizuală va prezenta în zilele de 5, 6, 7, 8, 9 mai 2010, de la ora 20.00, spectacolul de teatru documentar Capete înfierbântate, eveniment desfășurat în cadrul proiectului 13-15 iunie 1990. Proiectul utilizează metoda documentării prin interviu și prin arhivarea informațiilor și rapoartelor care conțin referințe la evenimentele din 13-15 iunie. Echipa de documentare a stabilit, în urma informațiilor, mai multe ipoteze despre "Mineriada" din 13-15 iunie 1990 (care a urmat Pieței Universității) coerente în interior, dar absolut incompatibile între ele. În lipsa unor informaţii suplimentare, stabilirea unui adevăr istoric, de unde ar decurge identificarea unor vinovaţi şi studierea mecanismelor de funcţionare ale sistemului care a produs evenimentele, devine imposibilă.
Am discutat cu regizorul David Schwartz despre intenția acestui spectacol, metoda sa și raportarea pe care o are față de evenimentele de acum 20 de ani.

De ce ai ales să cercetezi Mineriada din iunie 1990? Cînd ți-a venit ideea?

Mă interesează foarte tare istoria recentă şi felul în care se raportează românii la istorie. Cred că la noi (poate şi la alţii, dar nu am cercetat eu subiectul) există o dezinformare majoră legată de istorie şi de înţelegerea istoriei, începînd cu Ştefan cel Mare şi terminînd cu revoluţia din 1989 şi cu represiunile din cursul anului 1990. Această dezinformare vine în primul rînd din şcoală, din felul în care (nu) sunt discutate aceste probleme. Propunerea de a lucra pe subiectul aşa-numitei Mineriade din 1990 a venit de fapt de la Mihaela Michailov, în toamna anului trecut, în urma unor discuţii ale noastre legate de evenimente majore din istoria recentă a Bucureştiului.

Ce înseamnă teatru documentar, ce metodă presupune?

Nu cred că există o singură metodă, dar voi explica înţelegerea pe care o avem noi despre teatrul documentar. Este vorba de un tip de teatru care foloseşte ca material pentru scenariul de spectacol exclusiv poveşti, personaje şi situaţii reale, documentate, fără a inventa nimic la nivelul informaţiei şi al conţinutului. Sigur că aceste date sunt selectate, editate şi prezentate într-o formă aleasă intenţionat şi aici intervine subiectivitatea noastră. Ca metodă pentru acest spectacol am folosit interviurile cu diferiţi participanţi la evenimentele din 13-15 iunie. De fapt, toate aceste interviuri (peste 30 pînă acum) fac parte dintr-o arhivă informală pe care vrem să o facem accesibilă online. Scenariul spectacolului este construit dintr-o succesiune de fragmente de interviu, devenite monoloage.

Cum ai colaborat cu Mihalea Michailov? Dar cu Cinty?

Cum spuneam, am lucrat cu Mihaela încă de la planul proiectului, apoi am cooptat-o şi pe Cinty si împreună am început documentarea, cercetarea documentelor disponibile online, căutarea persoanelor care într-un fel sau altul au participat la evenimente şi intervievarea lor. Am făcut interviuri atît cu personalităţile publice ale evenimentelor, de la Marian Munteanu la Ion Iliescu, cît şi cu oameni obişnuiţi, persoane bătute, arestate ilegal sau rănite, dar şi mineri participanţi la evenimente. După perioada de documentare, am început lucrul la spectacol, împreună cu Mihaela pe editarea monoloagelor, iar cu Cinty pe selectarea materialului documentar (text, fotografii, imagini video) pentru proiecţii.

Observ că Alexandru Potocean este numit performer, nu actor. De ce?

Pentru mine diferenţa esenţială dintre performer şi actor este la nivelul implicării şi înţelegerii întregului demers al proiectului. Alexandru Potocean a lucrat împreună cu noi atît în faza de documentare, cît şi la construcţia scenariului de spectacol, fiind implicat activ în conceperea spectacolului. Astfel, el nu este doar un actor care joacă rolul care i s-a dat, ci acest spectacol reprezintă şi viziunea şi percepţia lui asupra subiectului şi problemelor abordate.

Vorbești de trei ipoteze care s-au conturat în urma documentării. Ce raport vezi între ele?

Cele trei ipoteze principale asupra evenimentelor sunt incompatibile, diferă în puncte esenţiale. Dovedesc practic că adevărul este imposibil de stabilit.

Crezi că a te întreba care e adevărul despre 13-15 iunie 1990 însemnă a-ți pune greșit întrebarea?

Cred că da. Paul Veyne spune că istoria nu este o sumă de fapte, ci o ţesătură de intrigi. Iar adevărul fiecărui fragment de istorie depinde de intriga pe care o alege istoricul ca fiind principală. Şi istoria este un decupaj, ca şi scenariile de teatru sau de film. În funcţie de mesajul care îl interesează, istoricul alege perspectiva asupra evenimentului. Aşa că stabilirea adevărului, care ar trebui să fie unul singur, este practic imposibilă.

Ce s-a uitat despre 13-15 iunie? Cine a cîștigat în urma evenimentului?

Acum aleg şi eu intriga care mă interesează pe mine şi spun că cel mai important lucru care s-a uitat este faptul că evenimentele din 13-15 iunie au fost nu doar o agresiune la adresa "intelectualilor" ci şi intenția unui pogrom împotriva comunităţii rome din Bucureşti. Minerii au fost antrenaţi de poliţiştii de sector pentru a intra în cartierele "de romi" (Ferentari, Rahova, şi altele) şi a devasta şi jefui zeci de case de romi. Peste 600 de romi au fost reţinuţi ilegal, fără mandat, loviţi şi torturaţi la unităţile militare de la Măgurele şi Băneasa. Mai mult, directorul general al TVR, Emanuel Valeriu a avut o intervenţie televizată în care a spus că bande de romi devastează clădirile guvernamentale şi trebuie oprite. Şi aproape nimeni nu mai ştie sau nu mai recunoaşte aceste lucruri.

Oare se putea face mai devreme acest proiect?

Într-adevăr nu s-a prea ocupat nimeni de evenimentele acestea; ele, cum spuneam, au fost trecute sub tăcere. Eu cred că se putea face şi mai devreme, încă mai bine, dar nu a avut cine să îl facă, nu a interesat pe nimeni. În zona teatrului, abia din anii 2000 mai mulţi artişti au început să fie interesaţi de realitatea imediată românească. În plus, un astfel de spectacol este foarte greu, dacă nu imposibil de făcut în cadrul unei instituţii de stat, pentru că riscă să supere pe toată lumea. Noi nu am găsit finanţare decît de la persoane private pentru acest proiect.
Aveai 5 ani la Mineriada din iunie 1990. Acest fapt e o garanție a neutralității tale sau ai ales și asumat o poziție de raportare la evenimente?
Nu cred că poţi să rămâi neutru în faţa unui asemenea subiect, dar cred că este important să încerci să prezinţi toate perspectivele cu argumentele lor. Faptul că eram atât de mic atunci şi nu am practic nicio amintire de la evenimente, m-a ajutat probabil să judec cu mai puţină patimă. Ceea ce nu ştiu dacă este bine sau rău.

David Schwartz, 25 de ani, este regizor de teatru, membru al grupului tangaProject. În bucurești, la Teatrul Luni de la Green Hours, i se joacă spectacolul Faceți loc!. A fost nominalizat la premiul de debut al UNITER pentru regia spectacolului România! Te pup (dramaturg: Bogdan Georgescu; producția: Teatrul Național din Iași), spectacol care va participa la festivalul internațional NEW PLAYS FROM EUROPE, Wiesbaden, Germania.

Capete înfierbântate - fotografii de Diana Dulgheru

Capete înfierbântate - spectacol de teatru

Spectacol desfăşurat în cadrul proiectului 13-15 iunie 1990.
Text: Michaela Mihailov
Performer: Alexandru Potocean
Video: Cinty Ionescu
Sound: Cătălin Rulea
Scenografia: Adrian Cristea
Regia: David Schwartz.
Premiera: 5 mai 2010, ora 20.00, Centrul de Introspecţie Vizuală, Bucureşti.

13-15 iunie 1990 este un proiect de cercetare şi performare a istoriei recente, propunând audienţei să participe la un act de retrocedare a memoriei colective şi subiective.
Evenimentele din zilele de 13-15 iunie 1990 au marcat o perioadă de disensiuni socio-politice majore cu efecte în devalorizarea democraţiei româneşti, fragil instituite, în polarizarea societăţii civile şi în alterarea spiritului civic.

Proiectul are la bază metoda documentării prin interviu şi prin arhivarea datelor şi rapoartelor care conţin referinţe la evenimentele din 13-15 iunie.
Proiectul are două componente: spectacolul de teatru documentar şi o arhivă audio-video informală de interviuri realizate cu actanţi ai evenimentelor, de la liderii mişcării “Piaţa Universităţii” la lideri politici, persoane rănite sau arestate, mineri.

Spectacolul Capete înfierbântate reactivează în conştiinţa publică un calup de istorie vie, din perspectiva actorilor sociali implicaţi în evenimente. Adevărul despre aceste evenimente este suma punctelor de vedere, de cele mai multe ori contradictorii şi imposibil de redus la o unică perspectivă.

13-15 iunie 1990 este un proiect independent şi autofinanţat şi facilitează accesul gratuit atât la spectacolul Capete înfierbântate cât şi la arhiva audio-video.

Călătorie de documentare - Valea Jiului, aprilie 2010