Cronica de (2)5 rânduri - Capete înfierbântate - FNT, 2010
Există o tânără generaţie incomodă. Sunt obraznici şi pun întrebări incomode. Ce a fost cu Revoluţia? Dar cu procesul Ceauşeştilor? Dar cu evenimentele interetnice din martie 1990 de la Tg. Mureş? Dar cu mineriadele? Şi mai ales, cine răspunde pentru toate astea, pentru morţi, răniţi, pagube, pentru imaginea României făcută zob, regresul politic, speranţele noastre prăvălite în ţărână? Nu ştiu care este adevărul despre evenimentele din 13-15 iunie 1990. Ştiu că fiecare are versiunea sa asupra a ceea ce s-a întâmplat şi cred că nu vom afla niciodată un adevăr absolut sau obiectiv, ci vom avea parte doar de un summum de adevăruri individuale. Mai cred că a fost o imensă manipulare şi că rostul ei, care o fi fost, nu s-a atins. Nu s-a întâmplat decât să fie o pată mare de ruşine şi durere pe obrazul cu lifting proaspăt al României. Şi foarte repede, ruşinea şi durerea au (pro)creat furia, una sufocantă. Atunci ne-am pierdut generaţia tânără, pe cei care pleacă la muncă în străinătate, la studii în străinătate, la trăit în străinătate. Şi care nu se mai întorc în ţara în care minerii plantează flori în locul oamenilor.
Capete înfierbântate este un spectacol de teatru-documentar privind venirea minerilor la Bucureşti în iunie 1990 când au pus capăt protestului anticomunist din Piaţa Universităţii. Din investigaţie reiese că sunt cel puţin trei ipoteze legate de motivele manifestării şi de venirea minerilor. Acuzaţiile de o parte şi de alta nu converg nicăieri, sunt goluri de informaţie, iar adevărul pare utopic. Şi precum asasinarea lui Kennedy, adevărul despre mineriada din 13-15 iunie va rămâne un mister pentru noi, nu şi pentru serviciile secrete sau mai puţin secrete. Spectacolul lui David Schwartz pe textul Mihaelei Michailov cu Alexandru Potocean conţine o suită de mărturii subiective ale unor personaje reale implicate în evenimente, panoramând astfel asupra unei game largi de viziuni personale asupra mineriadei şi urmărilor ei. Este, în fapt, un spectacol-lecitină care nu lasă memoria colectivă să adoarmă peste istoria noastră recentă (şi care se joacă într-unul din locurile în care au fost minerii, pe strada Biserica Enei, la Arhitectură). Atât timp cât cei participanţi şi responsabili de confuzele incidente ale trecutului postrevoluţionar pot răspunde, întrebările trebuie adresate. Una dintre lecţiile importante ale vieţii este să nu uităm căci riscăm să repetăm o greşeală. Cred că România ar trebui să îşi facă ordine în istoria recentă pentru a-şi putea trăi prezentul. Tânăra şi impertinenta generaţie e cea care nu o lasă să-şi pună gunoiul sub preş.
13-15 iunie 1990. Proiect de cercetare şi performare a istoriei recente.
