”În mină e ca în iad...”

”În mină e ca în iad! Am auzit că e locul de pe pământ care seamănă cel mai bine cu iadul”. ”Să vedem dacă rezistați...”. ”Nu vă duc pe suitori că nu știu ce condiție fizică aveți și cum rezistați la înălțime”. ”Din mină știi când intri, dar nu știi dacă mai ieși”. ”când m-am angajat în prima zi în mină, a fost o pană de curent, n-a mai mers colivia și a trebuit să urc vreo două sute de metri pe scări verticale. Am făcut o febră de am stat o săptămână la pat. Am zis că nu mă mai întorc niciodată. Dar a trecut timpul și uite că după 15 ani tot la mină lucrez”. ”Aveți grijă, când vă urcați în colivie, să stați pe la mijloc. Uneori mai cade material de sus. Au fost și accidente mortale!”. ”Uitați-vă pe unde mergeți. Asta e prima regulă. Dacă călcați strâmb cine știe unde cădeți. Am avut și accidente mortale!”. ”Aveți grijă! Au fost și accidente mortale!”. Ultimele fraze, toate cu accidente mortale, sunt ale doamnei de la instructaj. Serioasă, severă și amabilă. La sfârșit ne urează succes la coborâre.
Întrăm la vestiare. Trei camere de baie, mari, curate, cu faianță și cabină de duș. camerele de schimb ale inginerilor. O fată drăguță care ne îndrumă: ”uitați hainele de schimb. La ieșire faceți și duș.”. Mă uit la haine. Pantaloni, geacă și vestă groasă îmblănită, toate albastre. O cămașă bej. Cizme de cauciuc. Ciorapi negri, vechi, subțiri. O pereche de chiloți bej, fără mâneci, cum n-am mai purtat din copilărie. Ne schimbăm toate hainele. Ne punem căști albe și le potrivim pe cap. Cizmele de cauciuc sunt destul de largi. Vlad și Mihaela își schimbă cizmele, cer numere mai mici. Pentru mine merg și astea. Ne luăm după inginerul care ne conduce. O ia înainte cu pas grăbit. Ne ținem după el, cu cizmele clămpănind. Se grăbește ca să nu prindem schimbul de ture, când se aglomerează intrarea. La un moment dat, pe drum, o pictură murală imensă, cu un copil cu ochi mari și negri: ”TĂTICULE! Te iubesc mult de tot și te aștept să vii sănătos acasă!”. Sub fotografie: ”Respectă normele de protecție a muncii!”. Ajungem la un fel de subsol într-o încăpere mare, plină cu standuri cu lămpi de mină. Primim fiecare câte o lampă, cu curea atașată și câte o mască de oxigen. Semnăm pentru primire și pornim. Mergem pe niște culoare, urcăm, coborâm, ajungem pe o platformă de beton. Ne întâmpină câțiva câini maidanezi. ”Sunt câinii minei. Nu vă fac nimic, că aveți costume de miner. Dacă ați fi îmbrăcați altfel, ar sări pe voi”. Câinii sunt într-adevăr apatici. Ne întâlnim cu un miner pe drum. ”Bună ziua!”. ”Noroc bun!” răspunde minerul. Inginerul ne oprește. ”la mină, cu oricine vă întâlniți, se spune Noroc bun! Nu bună ziua, nu la revedere, nu bună seara, nu ciao! Noroc bun”. Am înțeles. Am ajuns în sfârșit la liftul care coboară în mină. Doamna de la instructaj ne-a spus clar: ”să nu-i spuneți lift, că nu e lift. E colivie”. Într-adevăr seamănă mai degrabă cu o colivie. Un fel de cutie mare de metal, cu rogojini, cu o poartă de plasă înaltă de un metru. Ne aplecăm pe sub plasa de sârmă și intrăm în lift. Ne fixăm picioarele pe niște bare de fier de pe podea. Eu, Mihaela, Vlad, inginerul care ne conduce și încă un muncitor responsabil de colivie. Începem să coborâm în întuneric. Avem toți cinci lanternele aprinse. Luminez cu lanterna. Colivia nu are pereți. Se văd pereții coșcoviți, de pământ, ai puțului în care coborâm. Trece un minut. Trec două minute. Mihaela ne ține strâns de mână. Pe mine și pe inginer. Colivia se zdruncină puțin, o dată la câteva secunde. Inginerul e relaxat, ne roagă să-i punem întrebări, conversează cu muncitorul. Noi nu prea vorbim. Mai trece un minut. O ultimă hurducătură și am ajuns la orizont. Orizonturile sunt galerii orizontale săpate la diferite nivele. Orizontul ăsta e la nivelul zero – nivelul mării. Am coborât deja vreo șase sute de metri. Aerul e ceva mai umed. E un curent care vine de la aerație – sistemul prin care este introdus din exterior aer în toată mina. Mergem pe o galerie betonată, destul de largă, cu niște șine ca de tramvai. Din când în când mai este și câte un neon, dar mai mult luminăm cu lanternele noastre. ”Vedeți! E ca la metrou la București!” râde inginerul. Într-adevăr, e un miros de umezeală, de praf umed și un curent care seamănă cu atmosfera de la metrou. Ne ținem după inginer. Din când în când mai apare câte un muncitor. ”Noroc bun!”. La un moment dat, după ceva ocoluri și bucăți de drum mai mocirloase, ajungem la un alt puț. Se cheamă puț orb, pentru că nu duce la suprafață. Folosește doar ca legătură între diferite orizonturi din mină. Aici ne întâmpină un alt băiat, și intrăm. Același scenariu, cu mihaela ținându-ne strâns de mână, colivia zdruncinându-se mai rău ca prima și minerii glumind între ei. Aceeași beznă, aceiași pereți de pământ. Ajungem la orizontul Minus250. Am coborât aproape un kilometru sub pământ. Ținta noastră este un abataj – loc de muncă al minerilor, unde se extrage cărbunele. Pe drum aerul devine tot mai greu de respirat. Miroase a mâl, a praf, a gaz. Pe jos este mocirlă, uneori apa până la glezne, alteori pietre. Galeria nu mai este betonată, ci căptușită cu plasă de metal. Drumul e îngust, merge pe lângă conducta de aeraj. La un moment dat, devine și mai îngust, și mai ales foarte jos. Încep să merg cocoșat. Din când în când dau cu capul, de fapt cu casca, de câte o piatră sau o bucată de pământ. Galeria nu e făcută pentru oameni înalți. ”Cu cât ești mai scund cu atât ești mai bun pentru minerit!” îmi zice un miner. Casca protejează excelent. Nu simt nicio lovitură, nu mă zdruncină nimic. Pur și simplu mă lovesc și merg mai departe. Totuși mă cocoșez, că-mi amintesc sfatul doamnei de la instructaj: ”aveți grijă că uneori dacă vă loviți cu capul de tavan, puteți cădea pe spate instantaneu. Au fost și accidente mortale!”. Aerul este tot mai greu, mai rarefiat, mai puțin. Drumul ba se lărgește, ba se îngustează iar. La un moment dat trebuie să merg cu pasul piticului pentru câțiva metri. Se aude un zgomot greu, mare, industrial. Mai întâlnim mineri pe drum. Toți ne salută și ne întreabă dacă ne place la ei. ”Noroc bun!”. Unul îmi zice să nu mă mai aplec, să stau drept. ”Acum arăți a miner!”. Mă concentrez atât de mult să înaintez că nu mai simt nici larghețea cizmelor, nici teamă, nici consternare față de munca acestor oameni. Nu simt nici căldura extraordinară. Toate hainele îmi sunt ude, tot corpul transpirat și încordat. Nu simt nici că aerul e aproape irespirabil. Mă concentrez pe task-urile simple pe care le am de făcut: să pășesc, să luminez drumul cu lanterna, să feresc capul, să mă uit atent în jur, să fiu atent la ce zice inginerul, să interacționez cu oamenii, să-i observ pe Vlad și pe Mihaela. Operațiunile astea simple îmi consumă toată energia. Am ajuns la abataj. Se văd câțiva mineri, nu mai mult de zece, unii la bustul gol, alții în cămăși, lucrând la niște motoare. Practic încarcă cărbunele pe care l-au scos din pereți. Pereții aici sunt negri. Aerul este și mai rarefiat decât pe drum. Căldura este și mai mare. Singura lumină vine de la căștile lor. Motoarele fac niște zgomote infernale. Trebuie să le oprească puțin ca să ne putem înțelege. Podea nu există, pământul este denivelat și trebuie să fii atent la fiecare pas. Tavanul este de asemenea inegal. Oamenii însă par să nu observe nimic din toate astea și lucrează de zor.
Câteva sute de oameni muncesc sub pământ, la mina Petrila, în aceste condiții de muncă, șase ore pe zi. Cu tot cu pontajul, cu schimbarea hainelor, cu drumurile până la abataje, cu dușul, înseamnă vreo nouă-zece ore pe zi petrecute la locul de muncă. În niște condiții care necesită o rezistență fizică și psihică absolut excepționale. Într-o meserie care îți scade speranța de viață cu zece-douăzeci de ani, din cauza toxinelor pe care le inhalezi permanent. În condițiile în care, cu toate precauțiile și tehnologia, pot apărea explozii de gaz metan neprevăzute. Muncesc pentru niște salarii de două mii de lei, în cazurile fericite.
În timp ce înaintez acolo, în mină, nu am cum să mă gândesc la nimic din aceste lucruri. Toată energia corpului meu se concentrează pe realizarea task-urilor necesare supraviețuirii și ducerii la capăt a călătoriei în subteran. Simplul act al inspirației și respirației necesită un efort de trei ori mai mare decât la suprafață.