Despre persecutia impotriva romilor si cum s-a construit perceptia ca romii sunt "anti-Revolutie" / Dezbatere 26 martie / Articol Hotnews

de Cosmin Navadaru
Luni 28 martie 2011

"A fost destul de frapant sa descoperim ceva ce este aproape necunoscut in spatiul public: faptul ca o mare parte dintre victimele din 13-15 iunie 1990 au fost persoane de etnie roma, majoritatea fara nici o legatura aparenta cu Piata Universitatii", a explicat David Schwartz, reprezentant al Centrului de Instrospectie Vizuala, cu ocazia unei dezbateri desfasurate in cadrul seriei de evenimente Capete Infierbantate.

Nicolae Gheorghe, sociolog roman de etnie roma, a explicat ca in ciuda evenimentelor petrecute incepand cu decembrie '89 si pana in 1995 si soldate cu morti si case incendiate, trebuie evitate cuvintele "genocid" sau "pogrom", "pentru ca sunt cuvinte care mai degraba inflameaza". "Ceea ce pot sa spun dupa 20 de ani si n-o spuneam atunci este ca, intr-adevar, casele ce au fost incendiate au apartinut in primul rand celor care comiteau infractiuni".

Din 1200 de arestati la Mineriada din 1990, 700 erau de etnie roma

"Proiectul nostru [n.r. Capete Infierbantate, serie de evenimente ce se desfasoara in Capitala in perioada 18 martie - 12 aprilie] este un proiect de cercetare si performare a istoriei recente, axat pe evenimentele din jurul represiunii din 13-15 iunie 1990, cand se stie minerii au venit sa ii ia la bataie pe intelectualii din Bucuresti, la chemarea presedintelui Ion Iliescu", a explicat David Schwartz, coordonator al unei dezbateri ce a avut loc in weekend, la Centrul de Introspectie Vizuala.

"Am incercat sa depasim cliseul acesta, sa incercam sa vedem cam ce s-a intamplat in jurul evenimentului respectiv. Am facut o serie de interviuri cu peste 30 de actanti ai evenimentului, de la oameni obisnuiti care mergeau in Piata Universitatii, pana la oameni batuti, oameni arestati si inchisi la unitatea militara de la Magurele, mineri, antropologi care au studiat evenimentele respective.

In timpul cercetarii noastre, a fost destul de frapant sa descoperim, destul de devreme, ceva ce este aproape necunoscut in spatiul public: faptul ca o mare parte dintre victimele din 13 - 15 iunie 1990 au fost persoane de etnie roma, majoritatea fara nici o legatura aparenta cu Piata Universitatii.

La orice comemorare a Mineriadei, la orice discutie despre Mineriada din '90, se vorbeste despre intelectuali, despre lupta anti-comunista, despre protestele anti-guvernamentale si mult mai putin despre aceste victime care au fost totusi in numar foarte mare. Dan Voinea [n.r. general in Armata Romana] spunea ca din cei 1200 de arestati la unitatile militare de la Baneasa si Magurele (arestate fara mandat si fara sa fie formulata vreo acuzatie impotriva lor), se pare ca peste 700 erau de etnie roma".

"Era ceva menit in sensul acesta ca romii sa fie persecutati"

In 28 ianuarie m-am dus si eu sa protestez, suparat pe FSN. In metrou, un domn foarte scarbit s-a intors la un rom de-al nostru, care era mai pasional, cum suntem noi. Si i-a spus: "Nu va cred eu pe voi, tiganii, ca sunteti atat de patrioti!" Si l-am crezut! Adica m-a facut si pe mine sa ma indoiesc. Oare adevarurile romanilor erau si ale mele?

Vasile Ionescu, publicist roman de etnie roma
"La Biroul de Informatii, brusc o lanterna in ochi: "Mainile sus!" Erau soldatii care m-au luat si m-au dus. La vremea aceea era SRI-ul acolo. Era un cordon de soldati si am dat peste mai multi tigani: era un tigan de-al nostru (portarul de la Libertatea)... Toti - trei, patru, cinci, eram toti romi. Ii zic eu unui locotenent: "Domnu' locotenent, sunt de la Ziarul Romilor. Aveti ordin sa arestati doar romi?" La care el se uita la mine si zice "nu". Se mai invarte vreo cinci minute si spune: "Dati-le drumul"," a povestit cu ocazia evenimentului Vasile Ionescu, publicist de etnie roma si vicepresedinte al Institutului Media pentru Diversitate.

"Inca din 16 decembrie 1989 poate ca era ceva menit in sensul acesta ca romii sa fie persecutati. Ceausescu s-a referit la huligani la Timisoara. Primul mort in Timisoara a fost Ianos Paris, un tanar de 16 ani, care era rom.

Pe baza marturiilor pe care le-am strans (m-am dus in Ferentari: femei violate, oameni batuti), am scos un numar de ziar care a fost numar tematic, legat de ce s-a intamplat in acea perioada", a rememorat Vasile Ionescu.

Cum a ajuns recunoscuta pe plan international problema particulara a romilor

"Eram de la inceputul lunii iunie 1990 la Copenhaga. Am reusit in cursul acelei conferinte sa promovam aceasta recunoastere a problematicii romilor de catre o conferinta diplomatica. Dupa sase saptamani de lobby, intalniri, conferinte de presa, discutii cu diplomatii, am reusit sa introducem 12 cuvinte despre problematica romilor", a povestit cu ocazia evenimentului Nicolae Gheorghe, sociolog roman de etnie roma, fost vicepresedinte al Uniunii Internationale a Romilor.

"E un articol in care statele participante condamna orice forma de intoleranta etnica, ura motivata rasiala, totalitarism, antisemitism. Si apoi vine: "in acest context, recunosc problemele particulare ale romilor (gypsies)". Au fost 12 vorbe din pagini intregi de informatii pe care le-am dat in perioada respectiva.

Despre romi nu se stia nimic, despre "gypsies" se mai stia ceva, de aceea am folosit paranteza aceea, pe care apoi am eliminat-o. Am pus "gypsies" pentru ca sa existe o referinta pentru diplomatii din Occident. Ei nu intelegeau cine sunt "rroma".

"Am reactionat si am spus: sunt pogromuri motivate rasial"

"In iunie am primit un telefon de la sora mea, care mi-a zis: "stai acolo, in Copenhaga, nu veni la Bucuresti. E rau daca vii aici, daca iesi pe strada, te iau la bataie. Cand am revenit in Romania, am revenit cu o perceptie diferita.

In septembrie 1990 a fost incidentul de la Mihail Kogalniceanu si apoi de la Bolintin-Deal, Bolintin-Vale, din 1991. Noi am reactionat cu foarte multa putere si am spus: sunt pogromuri motivate rasial. Am avut un discurs virulent, care ne-a atras antipatii din diferite segmente ale populatiei romanesti, cum si de la romi am avut activisti care ne-au condamnat, numindu-ne tradatori, spioni.

Cand am revenit in tara, tocmai se intocmise o comisie de documentare. Si am mers in cateva cartiere si am cules marturii, declaratii pe care le-am dat Comisiei Parlamentare (Comisia FSN-ului, era Parlamentul Provizoriu). Au fost culese zeci de declaratii si ce m-a motivat si nu prea este faptul ca, la intrebarea "la cine a fost Politia si la cine au fost minerii?", oamenii au raspuns: "la aia care aveau magazin acasa". Deci cei care aveau mici depozite de alimente si magazine acasa si erau cunoscuti ca "bisnitari"."

Incidente impotriva romilor - din decembrie '89 pana in 1995 - existenta unui "pattern"

"Primul incident anti-rom a fost la Varghis si la Lunga, in judetul Covasna, chiar in decembrie 1989 (28-29 decembrie): "Au murit patru oameni la Lunga, intr-un conflict intre maghiari si tiganii unguresti. Apoi a fost la Satu Mare. Deci primele conflicte care au vizat tiganii au fost in ungurime. Au existat incidente, intamplari cu persoane omorate, case incendiate, geamuri sparte: Reghin, Targu Mures, Varghis, Lunca, Seica Mare.

Au fost cateva astfel de elemente. Am documentat, de fiecare am ascultat cu atentie inainte de a pune o eticheta (am fost candva sociolog): este pogrom sau este altceva. De fiecare data mi s-a spus ca de vina au fost cei care au fost atacati. Erau hoti, terorizau localnicii. Era si versiunea autoritatii locale, dar si a cetatenilor cu care am stat de vorba. Am stat vreo 6-7 luni de zile cu sentimentul ca da, ei au facut ceva rau. Asta a contaminat cumva si perceptia mea despre ce s-a intamplat in Bucuresti.

Nicolae Gheorghe, sociolog roman de etnie roma
Prima mea trezire si reactie puternica a fost in octombrie, dupa conflictul de la Mihail Kogalniceanu, cand au fost 10-15 evenimente unul dupa altul. Zic: stai putin, nu poate sa fie incident aici, incident acolo, incident acolo. Incepe sa fie un "pattern". Si atunci a inceput actiunea noastra, care ne-a tinut cativa ani buni de zile. Abia spre sfarsitul anilor '90 ne-am cam linistit. Ultimul eveniment mare a fost la Reghin, in 1995. Pana atunci a fost un protest violent, care ne-a atras antipatie din multe locuri, pentru ca am folosit cuvantile "pogrom", "motivatie rasiala" s.a.m.d.

Ceea ce pot sa spun dupa 20 de ani si n-o spuneam atunci este ca, intr-adevar, casele ce au fost incendiate au apartinut in primul rand celor care comiteau infractiuni. Populatia din Kogalniceanu si la Bolintin-Vale nu au fost toate familii de romi. Au fost cele care erau cunoscute ca au comis infractiuni. Politia a avut un rol important in asta, in a zice "asta, asta si asta". Aici a fost o intreaga cultura politieneasca despre infractori, care a folosit ocazia sa-si foloseasca datele, sa-si clarifice lucrurile, sa termine si politistii cu agentii lor."

Cum s-a construit perceptia ca romii sunt anti-Revolutie

"Perceptia ca romii sunt anti-Revolutie s-a construit treptat, din decembrie, din imprejurari diferite (spre exemplu, directorul TVR a zis "au venit tiganii"). Din februarie deja, in '90, era ideea ca cei care vin si sustin atacul impotriva Palatului Victoriei sunt tigani. De unde aveau ei aceasta instalare treptata a zvonului, a rumorii ca romii sunt cei care ataca establishmentul?

In cazul din 13 - 15 iunie, nu as aplica termenul de "pogrom". As cauta alte concepte. In cazul celor 20-30 de incidente care au avut loc in diferite localitati din tara, in care au fost tintite grupuri sau colectivitati de romi, era pe cale sa apara o forma de pogrom anti-rom, diferit de pogromul anti-evreiesc.

In Kogalniceanu si in cateva localitati, romii au fost tintiti in aceste mici revolte satesti pentru ca au fost asociati cu regimul comunist. In Kogalniceanu, de pilda, exista populatie de romani, aromani, nemti s.a.m.d. Dupa Razboi, aromanii (care fusesera prezenti in miscarea de dreapta din anii '30-'40) au fost deportati. La fel ca si nemtii, care s-a zis ca au pactizat cu dusmanul. Si in casele lor, care erau case bune, au fost instalati oameni saraci, printre care si romi: ca saraci, nu ca romi. Familia de tigani statea in corpul principal al casei, iar daca mai ramasese un batran care nu a fost deportat, a stat in bucatarie. Asta a durat cativa ani de zile, pana cand oamenii au revenit din deportare. Va dati seama ca in anii aceia s-a acumulat o emotie si in sufletul omului si al vecinilor.

La fel s-a intamplat si in localitatile din Ardeal, in zona ungurimii de care spuneam, in care gospodarii au fost reprimati si in locul lor au venit, prin colonizare, olteni, tigani, tigani olteni. Asta a insemnat marea mutare facuta de comunism. A ramas in memoria colectiva aceasta asociere ca unele familii de romi au fost privilegiate de regimul comunist. Mergeti in cateva zone din Bucuresti si o sa vedeti ca in case boieresti sau negustoresti se afla familii de oameni saraci, printre care tigani, pentru ca au primit casele nationalizate. Si atunci este o reactie nu impotriva tiganilor, ci impotriva comunismului. Trebuie sa fim atenti sa nu punem foarte usor eticheta "etnic".

O parte dintre intelectualii romani au incercat sa se salveze spunand ca sunt anti-comunisti. E ca si cum toata intelectuatea ar fi fost anti-comunista. A fost un interes al unei anumite categorii de intelectuali de a confisca, de a interpreta totul ca si cum intelectualii au devenit emblema unei intregi categorii sociale. Cum, la polul opus, cei cativa tigani bisnitari au devenit simbolul unei intregi categorii, sau tiganii comunisti au devenit simbolul tuturor tiganilor. Cred ca trebuie sa evitam omogenizarile. Lumea e diversa... Intelectualii si romii si maghiarii si romanii sunt inventii, ca si categorii.

Am folosit propagandistic faptul ca ar fi existat "conflincte interetnice cu motivatie rasiale". In mod deliberat, ca sa inflamez, ca sa atrag atentia, ca sa pot sa dramatizez un pic situatia.

Urmarind cazurile, conflictele din Kogalniceanu, Hadareni, adevarul justitiei a fost stabilit, deci pana la Strasbourg. Care nu este insa adevarul perceput de actorul x sau y din conflictul respectiv. Daca mergi in Hadareni sau in Bolintin, toti au sentimentul unei nedreptati profunde care s-a facut prin administrarea justitiei. Si in care beneficiari sunt romii si victime sunt cei care au dat foc si au omorat"."

Nicolae Gheorghe despre Revolutia din '89:
"Ceea ce am trait eu la Revolutie au fost momente unice: sa vezi multumit de oameni, focuri de arma, spectacolul acela fantastic al Bibliotecii Universitare in flacari. Multa vreme am avut impresia ca la Bolintin-Deal, Bolintin-Vale, Hadareni s.a.m.d., oamenii au vrut sa imite revolutia-model de la Bucuresti, cea televizata, unde a fost foc si a fost violenta.

Era o eliberare teribila sa vezi cum arde o biblioteca. Sunt momente rare in istoria unei persoane si a unei generatii, cand vezi izbucnirea pasiunilor. Altminteri, viata noastra este monotona, rutiniera, prozaica".

Arhiva Capete înfierbântate / Making of / Fotografii de Anca Benera

Capetele din spatele capetelor - spectacol-lectură

Transformarea unei arhive de documente în material dramaturgic pentru un spectacol presupune, automat, o selecţie şi o distribuţie a informaţiilor în aşa fel încât să existe un cadru de perspective multiple. Operaţia dramaturgică de filtrare a documentelor are bază o gândire prin contrast şi complementaritate a evenimentelor. Avem nevoie de cât mai multe raportări la complexul de incidente, pentru că doar aşa putem oferi o imagine stratificată a întâmplărilor. Oricât de mult am încerca să propunem o abordare din toate punctele de vedere, ne scapă mereu unul sau mai multe puncte și nu reuşim să facem destul de vizibile anumite detalii. Până la urmă, a documenta înseamnă a construi un spaţiu de vizibilitate pentru acele perspective care construiesc harta dinamică a unui eveniment. În această hartă, câteva trasee rămân mereu nereprezentate.
Procesul de selecţie a materialelor pentru Capete înfierbântate a fost extrem de dificil. Am revenit de multe ori asupra interviurilor alese şi le-am rediscutat rolul factual şi dramaturgic în interiorul textului. Tocmai de aceea propunem trei monoloage post-spectacol, în care veţi putea urmări trei abordări care aduc tipuri de poziţionare necesare în contextul evenimentelor din 13-15 iunie 1990.

Istorii paralele – ora de citire.

Coordonatori dezbatere-performance: Anca Benera şi Mihaela Michailov

Român
România
Stat
Preşedinte
Protest
Comunism
Democraţie
Revoluţie

Istorii paralele este o dezbatere-performance.
Copii şi adolescenţi între 7 şi 18 ani vor citi istoria aşa cum este ea predată în manuale, vor spune poveşti despre domnitori, preşedinţi, revoluţii şi mişcări politice pe care le află fragmentat din manuale, şi vor defini câteva noţiuni recurente în cărţile de istorie. Cuvintele-cheie alese se regăsesc în dramaturgia scenariului Capete înfierbântate.
Dezbaterea-performance chestionează limitele convenţionale ale predării istoriei, felul cum este intermediată de manuale şi alte medii, relevanţa pe care o are în reprezentările construite de copii şi adolescenţi.
E nevoie, în predarea unei lecţii de istorie, de un instrumentar performativ adaptat lumii cu care copiii intră în contact în fiecare zi? Este istoria un muzeu-eprubetă de evenimente sau o arhivă vie de legături între influenţe temporale diferite?
Cum se percep şi cum se oficializează adevărurile istoriei contemporane? Ce alegem să povestim? Ce alegem să eludăm? La ce tipuri de medieri recurgem? Ce încercăm să impunem şi de ce?
Propunem o dezbatere-performance, în care copiii şi adolescenţii să aibă rolurile sociale principale în abordarea istoriei oficiale, orale şi personale.
Definiţiile lor scriu istoria în mişcare. Istoria ca formă de educare a percepţiei contemporane. A-i învăţa să gândească privind şi potrivind istoriile reprezintă un act necesar de relativizare şi contrabalansare, care produce o receptare critică a adevărului unic.
Propunem o istorie citită şi ascultată din perspectiva demitizării unui adevăr certificat, de multe ori consfiscat, de o singură analiză şi poziţie. Optăm, astfel, pentru pluralitatea rescrierilor, care circumscriu, sceptic, sceneriile adevărurilor. Optăm pentru istoria celor care vor face istoria să meargă mai departe.

Între luptă anti-comunistă și rebeliune legionară. Manifestări naționaliste în Piața Universității 1990.

Dezbatere coordonată de Mihaela Michailov și David Schwartz

În 1990 Piața Universității a fost loc de întâlnire și exprimare pentru orice bucureștean dornic să își exercite dreptul la libertatea de expresie. De la foști deținuți politici la admiratori, și foști membri ai partidelor istorice, de la intelectuali și artiști până la mișcări muncitorești, de la jurnaliști proaspăt întorși din Europa de Vest până la tineri folk-iști. În această pătură pestriță, naționalismul înțeles în strânsă legătură cu religia ortodoxă a fost, de la început, prezent și adoptat de cvasi-majoritate ca valoare comună, ”interzisă înainte de revoluție”. Prezența icoanelor și desele apeluri către rugăciune venite de la balcon erau privite de majoritate ca semne firești de exprimare a credinței, imposibilă înainte, și, astfel, de afirmare a democrației și libertății religioase.
Acest context confuz, în care ateismul era confundat cu comunismul, iar ideea iudeo-bolșevismului vinovat extern (și unic) pentru regimul totalitar românesc era afirmată tot mai puternic, a permis și încurajat renașterea mișcării legionare și înființarea diferitelor grupări de extremă dreaptă. Chiar în cadrul Partidului Național Țărănist (partid istoric de stânga, rebotezat ”creștin și democrat”), foști legionari (Ion Puiu) organizau mișcări de tineret.
Cât de active au fost aceste grupări în Piața Universității? Care au fost datele de care s-a folosit conducerea F.S.N. pentru a numi mișcarea de protest ”rebeliune legionară”? Au legitimat Piața Universității, și apoi mineriada, mișcările de extremă dreaptă din anii ‘90 și 2000? Cum a ajuns Grupul Independent pentru Democrație (asociație activă și inițiatoare a protestelor din piață) să protesteze, în prezent, împotriva drepturilor homosexualilor? Și cum a ajuns Asociația Victimelor Mineriadelor să militeze pentru ”recunoașterea holocaustului evreilor împotriva românilor”? Au confiscat mișcările de extremă dreaptă noțiunea de protest în spațiul public românesc? Unde se situează linia fină care desparte naționalismul înţeles ca patriotism și ca respectare a valorilor românești, de xenofobie, homofobie și fundamentalism religios?